Generaţia eşuată

Privind în adâncul istoriei neamului nostru, cu o vechime de două ori bimilenară, cum spunea marele Nicolae Iorga, glorios din cale-afară pe vremea regelui Burebista ( 70-44 î.e.n., când predecesorii românismului ce avea să vină ocupau centrul şi sud-estul Europei, circa un milion de kmp) şi apoi a lui Decebal, până la cucerirea Daciei de către împăratul Traian ( anul 106 e.n.), ne dăm seama că, odată cu retragerea aureliană( 271-274), soarta acestuia s-a schimbat dramatic şi pe o lungă perioadă de timp. Prin invaziile mai multor neamuri, cel puţin zece la număr, vastul teritoriu amintit a fost călcat în sus şi în jos de tot felul de hoarde, cea mai mare parte a acestuia devenind vetre pentru noile seminţii. Este vorba în primul rând de slavii de tot felul: ruşi, ucraineni, bulgari, sârbi, croaţi; apoi ungurii, ca popoare migratoare; primii coborâţi din nordul Europei, iar ultimii din străfundurile Asiei, ca principali beneficiari. Acestui asalt nimicitor, care s-a întins pe parcursul întregului mileniu I şi a continuat cu turcii şi tătarii, în prima parte a mileniului II, a pus daco-romanismul la grele încercări, anihilându-l în bună măsură în zona austriacă şi kieveană, transformându-l în insule şi insuliţe la sud de Dunăre, în tot arealul balcanic. Piesa de rezistenţă cea mai puternică a rămas epicentrul acesteia, adică Vechea Dacie de pe timpul lui Decebal, pe care o ştim cu toţii şi care are epicentrul în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa.

Din păcate, nici acest teritoriu rămas, transformat şi fărâmiţat în epoca feudală, conform prostului obicei al vremii, în atâtea şi atâtea stătuleţe, ţări şi ţărişoare, feude, voivodate şi comitate, n-a rezistat presiunilor din afară, astfel încât, cu toată împotrivirea, părţi din el au căzut sub stăpânirea diferitelor imperii (Transilvania, la unguri şi austrieci, Moldova şi Muntenia, la turci, dar şi la ruşi), fără a fi excluse încercările de-a lungul vremii de a şi le smulge unii altora. Aşadar, românii, fie ei ardeleni, moldoveni sau munteni au trăit în obidă secole de-a rândul, au cunoscut atât jugul de lemn turcesc, cât şi pe cel de fier austriac şi unguresc, în subsidiar, fără a mai vorbi de cel rusesc. Au fost atât de multă vreme despărţiţi unii de alţii, încât este o adevărată enigmă cum s-a putut păstra, prin vreme şi prin vremuri, această unitate de limbă şi de neam, care a reuşit să uimească întreaga Europă.

Putem spune că Mihai Viteazul a fost primul care prin Unirea de la 1599-1600 a dat semnalul, unicităţii noastre. Dar startul sporirii pe scară largă conştiinţei de sine şi pentru sine l-a dat, sub forţa iluministă a Şcolii Ardelene, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, de la 1784, vâlvătaia care a aprins în inimile urmaşilor dorinţa de a deveni ceea ce au fost strămoşii lor daco-traci, stăpâni pe propria glie, liberi de orice opresiune, ca naţiune de sine stătătoare. Mergând pe această idee, în ton de altfel cu simţul tuturor popoarelor europene obidite, în sufletul lor s-a aprins puternic flacăra vie a unicităţii şi conştiinţei de neam, astfel că, la 1848, revoluţionarii acelei epoci aveau în minte conturat proiectul Vechii Dacii, ceea ce ar fi însemnat Unirea într-un singur stat a Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, cu graniţe de la Nistru până la Tisa, un proiect fantasmagoric pentru acele vremi. Atunci nu s-a putut totul dintr-o dată, dar la 1859 s-a realizat Mica Unire sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Odată bulgărele pornit şi-a urmat cursul firesc, astfel că fiecare generaţie care a urmat a venit cu ceva nou, punând temelii solide la construcţia a ceea ce avea să vină. Sub impulsul Micii Uniri, care a deschis orizonturi noi în conştiinţa neamului, a avut loc cucerirea Independenţei de stat de la 1877, sub regele Carol I, după care alte şi alte preparative spre victoria finală, Unirea cea Mare de la 1918, care constituie cea mai înălţătoare şi mai nobilă construcţie statală a românilor din toate timpurile. Pentru aceasta însă au fost nevoie de mari sacrificii. Bunicii noştri au dat mari jertfe de sânge în Primul Război Mondial, pentru a justifica pretenţiile unităţii noastre, de la 1918, pentru ca apoi părinţii noştri să repete acest prinos de jertfă în cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru reîntregirea ţării, pentru eliberarea Transilvaniei de sub jugul horthyst. Generaţia noastră, a celor de după cel de-Al Doilea Război Mondial, a avut şi ea contribuţie la edificarea ţării. Crescută într-un alt spirit, dar foarte bine şcolită, ea a contribuit la construirea unei puternice baze materiale, a unei economii prospere, reuşind ca prin investiţiile promovate să zidească o puternică industrie şi să ofere locuri de muncă onorabile tuturor cetăţenilor patriei, dar şi locuinţele necesare unui trai decent. Un nivel de trai şi de civilizaţie şi un mod de viaţă în spiritul echităţii, pe care n-am ştiut să le apreciem la acea vreme, dar pe care acum le regretăm din foarte multe motive, deşi n-ar trebui să fim puşi în astfel de situaţie. Însumând tot ce s-a făcut până în decembrie 1989, cu suişurile şi coborâşurile inerente, putem constata că fiecare generaţie, mai ales de la 1859 încoace, a contribuit la înălţarea şi edificarea patriei. Cea a lui Cuza şi Kogălniceanu într-un fel, a Brătienilor şi Maniu, în alt fel, a bunicilor şi părinţilor noştri, de asemenea. Chiar şi a noastră, a generaţiei expirate, cum le place unora să spună. Expirată, dar şi controversată, pentru că pe parcursul ei s-au făcut, pe lângă lucruri bune, şi rele. Printre cele rele amintim faptul că n-am reuşit să dăm educaţia necesară generaţiei pe care am crescut-o, care se află acum în funcţiune, şi care, din păcate, se distinge net de generaţiile pe care le-am amintit anterior, prin deviaţii grave de la marile principii ce coordonează viaţa unei naţiuni, prin egoismul, rapacitatea şi lipsa totală de patriotism, dovedite, în anii scurşi de la evenimentele din 1989, şi până în prezent. Dacă avem în vedere vârsta celor care astăzi ne conduc (40 - 60 de ani), deci cei născuţi prin 1955-1975, constatăm că ei şi-au petrecut copilăria şi adolescenţa în condiţii extrem de vitrege (generaţia cu cheia la gât), în anii cei mai negri ai comunismului (1980-1990), când cultul personalităţii a ajuns la apogeu, iar societatea devenise complet bulversată. Ca părinţi, neîntrezărind nicio perspectivă în ieşirea din impas, eram puternic demoralizaţi şi trebuie să recunoaştem în faţa lipsurilor şi inechităţilor apărute nici noi n-am dat sfaturi bune copiilor noştri, insuflându-le credinţa că statul, ţara trebuie tratate ca pe nişte duşmani, din momentul în care ni se lua totul, de la alimente la lumina electrică. Dar nu numai atât. Injustiţia şi inechitatea puseseră stăpânire peste tot, constituiau noile coordonate ale relaţiilor dintre stat şi cetăţean. Educaţia de acasă, cât şi cea de la şcoală, de pe stradă şi din viaţa socială convergeau, în aceeaşi direcţie, nedorită. Imaginea societăţii de atunci, cu lipsuri şi inechităţi în toate domeniile, lupta nedreaptă pentru supravieţuire, moralitatea precară a societăţii şi a oamenilor, atitudinea demoralizatoare a părinţilor înşişi şi-au pus amprenta pe psihicul acestor tineri, pe educaţia lor morală, mutilându-le sufletul. Din păcate, din ceea ce au văzut ei din viaţa reală a acelei perioade şi din ceea ce le-am insulfat noi, ca părinţi, în spiritul amintit, ajunşi la vârsta deciziilor, acum pun în practică ceea ce şi-au însuşit atunci, ca pe un crez. Ca urmare, ei văd statul şi ţara ca pe un domeniu al nimănui, ca pe un sat fără câini, ca pe nişte duşmani care trebuie mutilaţi, dezonoraţi, anihilaţi, împotriva cărora trebuie luptat cu toată energia şi fără nicio remuşcare, iar cea mai adecvată formă de distrugere este siluirea lor, golirea de seva care le dă viaţă şi însuşirea acesteia în nume propriu, ca pe o recompensă înzecită pentru lipsurile de atunci. Aceasta ar fi una din explicaţiile comportamentului pe care îl are această generaţie pentru ţara care până la venirea ei la putere a crescut pe termen lung, şi din păcate, chiar dacă multe din lucrurile amintite s-au lămurit, ea continuă să jecmănească, cu toată opoziţia DNA, care a umplut deja beciurile închisorilor cu oameni de asemenea speţă şi care n-au învăţat nimic din păţaniile colegilor lor, şpaga şi corupţia devenind o parte intrinsecă a modului lor de a fi. Cu alte cuvinte, în ciuda unor ameninţări reale, cu privări de libertate, ei continuă cursa contra cronometru, promovând pe mai departe evaziunea fiscală, încurajând economia subterană, construind reţele mafiote de devalizare a ţării. Astfel, aproape zilnic, organele de justiţie prind în flagrant indivizi sus-puşi, cu tot felul de afaceri oneroase, care însă, pe cei cărora le-a intrat în sânge acest mod comportamental, forat ca o promisiune în anii tinereţii, nu-i sperie.

De fapt constatăm că actuala generaţie este cea mai contraproductivă din toate cele enumerate. Ea riscă să intre în istorie nu numai ca o generaţie eşuată, ci chiar demolatoare. Pentru că, prin modul extrem de defectuos în care administrează treburile ţării, crează premisele, nu numai a sărăcirii naţiunii prin îmbogăţirea personală nedreaptă, ci şi a destrămării statului, din lipsa totală de patriotism. În vreme ce autonomia Ţinutului secuiesc este pe rol, de peste 25 de ani, Basarabia, străvechi pământ românesc, stă„agăţată" în cui, pendulând între est şi vest, fără ca actuala generaţie să aibă timp să se ocupe de reîntregirea ţării, România fiind astfel singura ţară din Europa neunificată şi a doua din lume, după Coreea.

 

Lasă un comentariu