H. Tiktin distinge patru graiuri ale idionumului dacoromân: muntean, moldovean, transilvănean și banățean.
G. Weigand consideră că dialectul dacoromân ar avea trei graiuri: bănățean, muntean și moldovean, observând totuși, unele particularități întâlnite în Maramureș.
În lucrarea apărută în „Convorbiri literare", cercetătorul distinge unele graiuri (dialecte) mixte, cum ar fi cele din Țara Moților, din Oltenia de sud, Dobrogea etc.
Caracterul de mozaic al graiurilor se explică și prin imigrarea populației dintr-o zonă în alta.
Diferențele fonetice sunt evidente. De aceea, dacă auzim un moldovean, repede îi spunem „Nu ești de aici!" Apar tot felul de particularități cu palatalizarea (înmuierea) unor consoane în vecinătatea vocalelor e și i. Aspectele ar fi de specialitate, și ar trebui să apelez la clasificarea consoanelor în oclusive, africate, dentale, fricative, palatale, prepalatale etc… Aspecte serioase, de specialitate, despre care scriu cărți întregi, fonologii! Există câteva particularități fonetice specifice graiurilor muntene: după ș și j se folosesc vocale palatale (palatul gurii ca loc de articulare): mătușe, ușe, grije, șâr (șir), prăjână etc. palatalele trec în seria centrală: dă (pentru de), pă (pentru pe), dăscui (pentru descui): „Dăscui atunci poarta…" Noi, când rostim consoanele, nu ținem seama de locul de articulare. Mai „zicem" câteodată de către o persoană că e „cam sâsâită", dar până la urmă înțelegem ce vrea să spună.
Îmi vine în minte o comparație (puțin deplasată!), cred că e din Marin Preda: dacă s-a născut cu un ochi mai lipit decât celălalt îi zicem „chiorul", dacă are buzele mai groase îi zicem „buzosul".
Exemplele date de prozator fac aluzii și la alte defecte… dar, ia, mai bine despre subdialectul muntean să scriem că el este cel mai apropiat de limba română literară, dacă îl extindem și spre zona nordică, a Brașovului. Consoanele (oclusivele și dentalele) nu sunt modificate; articolul genitival (spre deosebire de celelalte subdialecte dacoromâne), are forme variabile după gen și număr: al, a, ai, ale (ai mamei). Perfectul simplu (trecut foarte apropiat) folosit, în opoziție, cu perfectul compus (acțiuni petrecute într-un trecut mai îndepărtat) este încă o caracteristică a graiului muntean (văzui - perfect simplu; am văzut - perfect compus).
La formele verbale ale perfectului compus pentru plural se adaugă un - ră la participiu: am merseră; am mâncatără.
„Dar noi n-am plătitără o dată?" (I.L.Cragiale). În vestul Olteniei se folosește forma cu re (un infinitiv larg) la imperativ negativ: (nu dormireți!? = nu dormiți!?)
Prin asemănare, se folosește forma cu - re și la interjecția: haideți! (haidereți!) Sursă I. Ionică - „Despre imperativul negativ arhaic".
