Tentația extremelor nu e defectul mediocrilor. Mediocritatea e o stare de confort incolor, teama de a întreprinde ceva care ar putea însemna o ieșire dintr-un ritm care nu tinde spre nicăieri. Mediocrul e „căldicelul" din Apocalipsa. Cel care nu e nici rece, nici cald și care se simte bine așa. Nu are sau și-a tăiat singur aripile, și nu are nici entuziasm pentru înălțimi, nici complexe pentru că s-ar târî ca șarpele. Are și el o fidelitate. E prieten cu inerția și îi face jocul cu fidelitate. Când încearcă să scape din inerție nu-i merge. Dar de obicei nici nu încearcă. Se mulțumește cu puțin și parcă ar face anume efortul de a nu produce și a nu se angaja în ceva semnificativ. La idei înalte nu se ridică, fiindcă are picioarele minții prea scurte. Nu-l ajută capul, cum zice românul. E victima destinului, dar și a comodității și a refuzului stărilor ieșite din comun. Nu-i place să iasă din comun. Uneori poate fi bine, pentru unii, dar de obicei aceasta înseamnă plafonare.
Cea mai exactă definiție a mediocrului e tautologică: mediocrul e mediocru! Cel puțin în cazul de față Antistene cinicul (444 î.d.Hr.) avea dreptate când zicea că nu putea da definiții valabile decât în felul acesta. Mediocrul, deși ar avea motive să aspire la calificativul de smerit, nu poate fi trecut nicidecum printre smeriți. Printre orgolioși, da. Fiindcă lipsindu-i mijloacele valide de cunoaștere, nu-și cunoaște limitele și de cele mai multe ori nu pricepe sau nu-i vine bine să recunoască faptul că ar exista ceva mai sus de sine. Ca să fie smerit, ar trebui să știe de ce. Ca să știe de ce, ar trebui să nu fie mediocru. Ori, inteligența lui e slabă. Fie din fire, fie pentru că nu e lucrată. E ca o floare prin bălării de grădină părăsită. Când se pretinde smerit, n-o crede cu adevărat. Căci, în chip paradoxal, mediocrul poate fi și infatuat. Când se crede om duhovnicesc din orgoliu, vrea să fie considerat smerit. În felul acesta e mereu într-un fals. Când își cunoaște limitele, iese din categoria mediocrității vulgare și intră în categoria mediocrității cuminți, conștiente și supusă destinului nedrept cu dânsul. Atunci poate fi și smerit.
Către sfințenie nu tinde pentru că n-o percepe. Către opusul ei nu cade de tot, pentru că nu e în stare să îndrăznească păcate mari. Mediocrul e mediocru și în păcătoșenie. Nu poate face răul din convingere, dar nici nu găsește motive să-l evite cu totul. Cochetează ezitant și în dreapta și în stânga, mulțumit cu ce cade și de la masa stăpânilor și de la a sclavilor. Mediocrii aplaudă și pe sfinți și pe demonizați. Fiindcă nu știu ce aplaudă.
Marcel Jorandeau, scriitor francez dintre cele două războaie mondiale, ca toți francezii în căutare de prețiozități verbale, zicea că dacă ar merge în iad, și iadul ar fi mediocru, aceasta ar fi cea mai mare dezamăgire din existența sa. Dar cum să fie altfel? Iadul e paradisul mediocrilor. Ei sunt acolo în apele lor. Dumnezeu nu-i poate primi. Dumnezeu primește personalități, oameni de atitudine. „Fiindcă n-ai fost nici rece nici cald, te voi arunca din gura mea". S-ar putea înțelege că cei reci, foarte reci, dar nu dezamăgiți, căci dezmățul e mediocru, cu motive existențiale, să fi fost reci, marii chinuiți ai spiritului, îndoielnicii, zbuciumații, ar putea obține bunăvoința lui Dumnezeu. Poate Apocalipsa le lasă o speranță limpede. Nu însă și mediocrilor, nehotărâților, celor care n-au înțeles că nu se poate trăi nici pe pământ, nici în veșnicie fără o opțiune. Căci mediocritatea e tocmai incapacitatea de opțiune. Măgarul lui Buridan, mort de foame între două căpițe de fân, pentru că nu s-a putut hotărî din care să mănânce, nu era un hamletian, un dilematic, ci pur și simplu un măgar.
Să ne clarificăm însă. Cine sunt mediocrii? Intră în această categorie oamenii simpli, cei cu o cultură limitată, adică toți cei care nu intră în categoria oamenilor culți, deștepți, talentați, geniali? Nu. Mediocrii sunt mediocrii.
