România n-a făcut parte niciodată din eşalonul ţărilor puternic dezvoltate. Un anume specific al ei a determinat-o să stea mai departe de acest podium. Considerată o ţară eminamente agrară, România a dispus totuşi de o industrie proprie, dar într-o măsură mai mică. În perioada comunismului, prin iureşul industrializării s-a încercat această răsturnare de situaţie, lucru reuşit în bună măsură, dar, după evenimentele din decembrie 1989, potenţialul economic al ţării a decăzut din nou.
Oricum, intrarea României în rândul ţărilor dezvoltate constituie o obsesie şi ea nu trebuie abandonată, ca ţel. Pentru aceasta se cere să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, cauzele stării de fapt şi încotro trebuie să ne îndreptăm energiile.
Preocupat de subiect, prof. univ. dr. Gheorghe Olah, de la Universitatea din Oradea, şi cercetător în domeniul economiei, a elaborat un studiu foarte bine documentat pe această temă, pe care ne-am propus să-l publicăm parţial, în speranţa că cititorii noştri, îndeosebi întreprinzătorii, oamenii de afaceri, dar şi ceilalţi vor avea de învăţat. Cunoaşterea adevăratelor cauze a neindustrializării României şi a insuficientei sale dezvoltări, ne va ajuta în demersurile noastre pentru a aduce în cele din urmă România, o ţară bogată în resurse, în rândul ţărilor dezvoltate, din punct de vedere economic, acolo unde de fapt îi este locul.
IOAN CISMAŞ
Sunt convins că mulţi români şi-au pus această întrebare, iar unii dintre ei au încercat să şi răspundă la ea. Pe unii din aceştia din urmă îi veţi întâlni în paginile următoare. În ce mă priveşte recunosc că şi eu am fost preocupat aproape toată viaţa mea de cercetător să găsesc răspunsul la întrebarea din titlul de mai sus. Toate căutările mele s-au îndreptat în această direcţie. Cred că în sfârşit am găsit răspunsul deşi, trebuie să recunosc, s-ar putea să nu fie complet sau chiar câtuşi de puţin adevărat. Voi fi primul bucuros să aflu că au fost descoperite alte răspunsuri mai corecte decât cel formulat de mine. Important este nu să am dreptate eu sau altul, ci să ajutăm România să se dezvolte, iar românii să trăiască mai bine. Până nu vom găsi răspunsul corect la această întrebare nu vom putea ajuta România să se dezvolte. Aşa cum spuneam, eu aşa sper că l-am găsit.
Am scris aceste rânduri şi cu gândul de a incita pe unii sau pe alţii sau, altfel spus, de a stimula cercetările. Cred că noi, românii, am ajuns în acea fază a dezvoltării noastre ca popor, relative matură, când ne putem permite să privim spre trecut, şi chiar spre prezent, cu o oarecare detaşare sau, în orice caz, cu mai puţină încrâncenare sau teamă. În definitiv suntem ceea ce suntem, iar dacă nu ne place cum suntem nu avem altceva de făcut decât să ne schimbăm. Însă nu ne putem schimba fără să ne cunoaştem exact aşa cum suntem. Sper că românii nu se vor supăra fiindcă am afirmat despre ei în această lucrare lucruri nu întotdeauna măgulitoare. Am vrut să fiu însă cinstit şi, mai ales, de folos. Şi eu sunt român şi, deci, ele se referă şi la mine. I-am privit pe români din perspectivă strict economică, chiar dacă afirmaţiile mele pot părea uneori de natură etică sau psihologică. În momentul de faţă se ştie cu suficientă certitudine că comportamentul etic, în special al oamenilor de afaceri şi al politicienilor (dar, de fapt, al tuturor) afectează pozitiv sau negativ rezultatele economice. Din acest motiv politicienii, mai ales (dar, desigur, nu numai ei) ar trebui să fie în primul rând oameni de caracter şi abia apoi persoane foarte inteligente; sau, în orice caz, cele două să meargă mână în mână. Inteligenţa nu-i suficientă când e vorba de a conduce o ţară. Aşa cum a spus Aristotel, inteligenţa este o armă cu două tăişuri: ea poate fi folosită fie într-un sens bun, fie într-un sens rău; ea poate face foarte mult bine dar, desigur, şi foarte mult rău. Din păcate, se pare că românii nu au înţeles până acum acest lucru. Cel puţin aşa rezultă din participarea lor la vot: votează pe aproape oricine.
Rândurile care urmează sunt un simplu eseu conceput de mine pe baza metodei abstract - deductive, specifice economiei politice. Aşadar, ele nu sunt rezultatul unor cercetări empirice personale, însă se bazează, aşa cum se va vedea, şi pe anumite cercetări empirice ale unor economişti, sociologi, istorici etc. Este un eseu de mică întindere şi, deci, fără prea multe detalii şi argumente, întrucât am vrut să fie mai penetrant şi cât mai puţin plictisitor pentru cititor. Totuşi, nu am putut evita primele două capitole care sunt un pic mai aride pentru neeconomişti; nu putem însă înţelege de ce nu este România o ţară dezvoltată dacă nu ştim ce se înţelege prin dezvoltarea economică şi cum se produce ea. Ori, deşi multă lume se preocupă şi mai ales vorbeşte despre dezvoltarea economică, am constatat că puţini ştiu cu adevărat ce este ea în sine. Am fost deci obligat să mă ocup mai întâi de aceste probleme, precum şi de modul de măsurare a decalajelor economice; sau, mai bine-zis, de instrumentele acestei măsurări, întrucât instrumentele cunoscute şi folosite la ora actuală nu sunt mulţumitoare sau nu sunt suficient de precise ori, din punctul meu de vedere, numai atunci ştim cu adevărat ce este un anumit fenomen când îl putem măsura cu exactitate. Lămurirea acestor probleme ne va conduce treptat, aşa cum se va vedea, spre răspunsul corect (sper eu) la întrebarea din titlu.
