O tragedie cu adevărat zguduitoare a avut loc vineri seara, în jurul orei 23.00, la Clubul Colectiv, din Capitală, club situat în zona centrală a Bucureștiului, cu ocazia unui concert și este în continuare în curs de desfășurare în numeroase spitale din Capitală, unde mulți răniți, arși sau intoxicați cu fum se zbat între viațăși moarte. Incendiul a izbucnit, potrivit martorilor, din cauza unor artificii aprinse în timpul unui concert. Numărul victimelor este impresionant, dar nu la număr trebuie fixată atenția, ci la cauzele tragediei, la vinovăția absolută a autorităților.
Acești/acei tineri dornici de distracții, normale pentru vârsta lor, trebuiau protejați. Tinerii au dreptul la momente de exaltare, de fericire. Ei au plecat și nici nu s-au putut gândi că pot fi expuși unor pericole, au avut încredere în condițiile create pentru libertatea de a participa la acel concert, aceasta constituind o normalitate.
Acasă copiii sunt protejați de părinți, responsabilitatea este a părinților, afară de casă trebuie să îi apere cineva, și nicidecum să lase la voia întâmplării siguranța vieții lor, prin nerespectarea, în mod grosolan, a unor norme.
În loc de profunda emoție și profundul regret pentru viețile acestor copii, fiindcă adolescența este totuși o parte a copilăriei vieții, au început speculațiile și intoxicările de ordin moral, deturnând în acest mod atenția publică spre zone obscure, acoperind gravitatea faptului petrecut, lipsa responsabilității sau dispersia ei, încât se pare că se dorește a se ajunge la a acoperi adevărata vină, adevărații vinovați.
Oamenii lipsiți de credință au găsit un bun prilej de a învinovăți reprezentanții Bisericii și a deturna sensul morții și al suferinței, a lovi în credința oamenilor, a dori numai și numai defăimarea și răzbunarea. Nu este posibil a ne resemna și a crede că nimeni nu ne aude, că nimeni nu are în vedere acest furnicar al universului și că suntem înconjurați de singurătate. Cui îi vom vorbi despre copiii ale căror suflete au plecat în câteva clipe de pe acest pământ și pe care atât de mulți dintre noi i-am iubit?
În realitate, în fiecare Biserică, cu modestie și discreție, s-au făcut rugăciuni și slujbe pentru ajutorarea sufletelor plecate și pentru alinarea suferințelor celor din spitale care se luptă între viațăși moarte.
Prezența arhiepiscopului Robu în mijlocul mulțimii nu trebuie să fie un prilej de discriminare, ci de înțelegere a cuvintelor rostite: „Ne rugăm pentru cei care au plecat din această lume, dar ne rugăm și pentru cei care au rămas, cu lacrimi, dar îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea mângâiere și speranțe tuturor. I-am spus lui Dumnezeu că îi cer iertare pentru că noi, noi toți, din țară, n-am făcut nimic deosebit ca să nu se întâmple așa ceva, ca România să fie altfel".
În această zi mi-am amintit poemul scris și publicat într-un volum de versuri în anul 2012. Îl transcriu. Poate conține un adevăr, spus atunci când a fost conceput. Este intitulat „Piticii ucigași":
Ne mor înțelepții nențelegând
al lumii nou înțeles.
Ei nu mai vor a ști, a stăpâni, a desăvârși,
mocirla prezentului îi dezgustă.
Mulți, prea mulți din jur li se opun,
format-au piticii ucigași un zid comun.
Ei, înțelepții, n-au tânjit vreodată la trebuințe,
ci doar la înalte dorințe.
Astăzi, tălpile miticilor ucigași
strivesc ființa înțelepților rămași.
Megalomani fiind, flecăresc, ticăloșesc, înșală,
se află mereu în așa-zisă- treabă murdară.
Și ne mor înțelepții neacceptând
dezordinea, confuzia acestei lumi buimăcită,
cu pitici, mitici, nimici - înmulțiți cu nemiluita.
