După aderarea la UE, cu ce ne-am ales?

Întrebarea și-au pus-o numeroși analiști, care au și argumentat că, după anii de apartenență la UE, România are „o piață funcțională din care lipsește tocmai economia". Asta, în pofida celor de la UE, care, în mod demagogic pretindeau, la vremea respectivă, că statutul de „economie de piață funcțională" trebuie dobândit ca premisă a deschiderii porților aderării.

Într-un final, am aderat la UE. Ei, și? Cu ce ne-am ales? Când totul a mers pe ideea: „Vreți aderarea, dați economia!" păi, ne-am ales doar cu „piața". Faptul era previzibil, câtă vreme, mai marii decidenți ai Uniunii Europene consideraseră cum trebuie să se prezinte România la data aderării și după: adică, deposedată de orice le-ar putea face vreo concurență. Și avea cu ce, dar nu mai are…

Să reamintim că, deîndată ce România, presată cu ușa, a acceptat să vândă Petrom și distribuțiile de energie - coloana vertebrală a unei economii - a primit peste noapte calificativul râvnit. Ce a urmat? Ce am trăit și știm cu toții: respectiv, fără controlul asupra exploatării petrolului și unei jumătăți din cea a resurselor de gaze, precum și în majoritate asupra distribuției de electricitate, fără controlul asupra sistemului bancar și sistemului de asigurări. Or, fără toate acestea - adică fără prezența proprie în punctele nodale și sectoarele profitabile din economie - România devenea dintr-o dată un fel de legumă, ce era aruncată în luptă cu leii din Uniunea Europeană. De piețele extinse - de peste jumătate de miliard de consumatori - au profitat, nu România, ci campionii. Și cum România nu avea niciun campion, nici măcar jucători, cu ce ne-am ales? Cu piața, fără economie, România ajungând o periferie de tip bananier pentru centrul vest-european. O anexă căreia, răpindu-i-se economia, a rămas funcțională, dar numai ca piață!

Dar, asta nu-i totul. Asupra românilor s-a abătut și „beleaua" FMI. În nici unul din ultimii trei ani, cei de gravă criză, FMI nu s-a dovedit a fi capabil ca, împrumutând țările sărace, să se mulțumească, ca orice bancher, cu certitudinea rambursării banilor plus dobânda. Ci a forțat măsuri economice aberante când a fost vorba de exasperarea unei populații deja la sau sub limita supraviețuirii, sau impunând, mai cu seamă în zona privatizărilor, interese de dincolo de granițele țării. În timp ce alte state își păstrează proprietatea asupra unor mari companii strategice, FMI forțează Guvernul român pe o piață slabă și cu bani puțini, să vândă repede Transgaz, CFR Marfă etc. Hidroelectrica își va vinde și ea cele 163 de microhidrocentrale, iar prețurile la energie - zicea olandezul Erik de Vrijer, șeful misiunii FMI - trebuie să crească, un profit normal e de 10%, dar unul de 19 la sută i se pare corect. Evident, asta și multe altele pe seama populației. Reacția autorităților române? Aceleași gesturi de supunere. „Putem rupe Acordul cu FMI, dar nu am câștiga nimic din asta", spunea premierul Victor Ponta. Nu ne-a spus însă Ponta ce am câștigat! Ba da: ne-am îndatorat cu 20 de miliarde de euro, fără ca economia să se miște sau consumul să crească! Ce va urma?...

Lasă un comentariu