Din înaltul crengii sale, mărul putea privi prin fereastra deschisă. Ori de câte ori privirea îi cădea pe coşul de fructe care împodobea masa, părea să se înroşească mai tare. O pară blondă, îi atrăsese atenţia încă din ziua în care coşul apăruse în raza lui vizuală.
- Oh, i se destăinui unei viespi, cred că m-am îndrăgostit! Priveşte şi tu! E atât de blondăşi are pielea atât de lucioasă...
- Pare foarte zemoasă, recunoscu viespea.
- Aş face orice să ajung în coş alături de ea, gândi mărul cu voce tare.
- Încă nu eşti suficient de copt ca să poţi ajunge pe o masă, îl atenţionă viespea.
- Dar ce să mă fac? Nu vezi că ard de dor?
- E drept că eşti cam roşu, dar nu eşti suficient de dulce. Cel puţin nici pe jumătate cât de dulce pare para ta.
- Am strigat-o, dar nu mi-a răspuns! Am trimis o frunză să zboare prin fereastră cu un răvaş de dragoste, dar tot nu mi-a răspuns. Am să-l rog pe vânt să sufle până mă dă jos din pom, poate aşa voi reuşi să ajung pe masă, alături de cea care a început să-mi bântuie visele.
Viespea nu a putut răspunde unei astfel de înflăcărări. Privii din zborul ei strădaniile mărului disperat să ajungă lângă blonda parăşi oftă într-un bâzâit prelung când o pală de vânt desprinse mărul de pe creangăşi îl rostogoli pe pământ. Căzând de la o înălţime foarte mare, mărul se bătuci şi se înnegri imediat pe partea lovită, aşa că, ajunse la coşul de gunoi înainte chiar de a mai arunca o ultimă privire spre mult iubita lui. Înfuriată, viespea se aruncă să o înţepe pe trufaşa din cauza căreia mărul sfârşise atât de nedrept înainte de a se coace.
Se lovi cumplit şi îşi rupse frumosul ei ac. Alunecă ameţită de-a lungul mesei, apucând să-i şoptească vântului care intrase pe fereastră:
- Era o pară din plastic.
