IUBIRE DE TOAMNĂ

Din înaltul crengii sale, mărul putea privi prin fereastra deschisă. Ori de câte ori privirea îi cădea pe coşul de fructe care împodobea masa, părea să se înroşească mai tare. O pară blondă, îi atrăsese atenţia încă din ziua în care coşul apăruse în raza lui vizuală.

- Oh, i se destăinui unei viespi, cred că m-am îndrăgostit! Priveşte şi tu! E atât de blondăşi are pielea atât de lucioasă...

- Pare foarte zemoasă, recunoscu viespea.

- Aş face orice să ajung în coş alături de ea, gândi mărul cu voce tare.

- Încă nu eşti suficient de copt ca să poţi ajunge pe o masă, îl atenţionă viespea.

- Dar ce să mă fac? Nu vezi că ard de dor?

- E drept că eşti cam roşu, dar nu eşti suficient de dulce. Cel puţin nici pe jumătate cât de dulce pare para ta.

- Am strigat-o, dar nu mi-a răspuns! Am trimis o frunză să zboare prin fereastră cu un răvaş de dragoste, dar tot nu mi-a răspuns. Am să-l rog pe vânt să sufle până mă dă jos din pom, poate aşa voi reuşi să ajung pe masă, alături de cea care a început să-mi bântuie visele.

Viespea nu a putut răspunde unei astfel de înflăcărări. Privii din zborul ei strădaniile mărului disperat să ajungă lângă blonda parăşi oftă într-un bâzâit prelung când o pală de vânt desprinse mărul de pe creangăşi îl rostogoli pe pământ. Căzând de la o înălţime foarte mare, mărul se bătuci şi se înnegri imediat pe partea lovită, aşa că, ajunse la coşul de gunoi înainte chiar de a mai arunca o ultimă privire spre mult iubita lui. Înfuriată, viespea se aruncă să o înţepe pe trufaşa din cauza căreia mărul sfârşise atât de nedrept înainte de a se coace.

Se lovi cumplit şi îşi rupse frumosul ei ac. Alunecă ameţită de-a lungul mesei, apucând să-i şoptească vântului care intrase pe fereastră:

- Era o pară din plastic.

Lasă un comentariu