Sfântul Ioan Gură de Aur - cel mai mare predicator din istoria creştinismului

Anul 2015 este dedicat comemorării Sfântului Ioan Gură de Aur, ca teolog şi istoric, considerăm de cuviinţă a aşterne câteva rânduri, ca un omagiu adus celui mai mare predicator din istoria creştinismului.

Sfântul Ioan Gură de Aur se naşte la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar şi om de încredere al curţii imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curăţenie sufletească. După pierderea soţului ei, Antuza se purta numai îndoliatăşi cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înţelegea durerea, şi ca orice tânăr n-a dat importanţă Evangheliei. Educaţia clasică (filozofia şi oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu şi filozoful Andragaţiu. De pe băncile universitare, îndrăgeşte oratoria şi logica. Demostene şi Socrate, Platon şi Aristotel erau preferaţii lui. Începe să profeseze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu doreşte să-i lase locul lui, dar el refuză. O situaţie neprevăzută îl orientează altfel: cugetă zile întregi asupra filozofiei faptei: creştinismul. Pentru el, Hristos devine centrul preocupărilor, sfinţii sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăitori, care au schimbat faţa lumii vechi, creştinii nişte oameni deosebiţi. El se botează în anul 372 la stăruinţa mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin botez, ridică piatra neagră de pe inima propriei sale mame.

În floarea vârstei este chemat spre preoţie, dar fuge, scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez îşi pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăseşte Antiohia şi face asceză în peşterile munţilor, însuşindu-şi învăţătura creştină, trăind sfaturile Evangheliei şi delectându-şi ochii cu frumuseţile naturii. Fiind de o energie rar întâlnităşi având o fire vioaie nu se mulţumea cu vuietul munţilor şi foşnetul pădurilor, cu şopotul dulce al izvoarelor în care soarele îşi scaldă razele, ci dorea să vadă pe însuşi Hristos realizat în credincios, pentru care s-a şi întrupat.

Înflăcăratul Ioan trece prin treptele ierarhiei până la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge arhiepiscop; Începe o activitate predicatorială unică în istoria creştinismului. Combate luxul şi lăcomia, bogăţia şi desfrâul, intrând în conflict cu Împărăteasa Eudoxia. Trimite misionari în părţile pământului nostru strămoşesc. Din Sciţia Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotoniseşte diacon (404). După aceasta, Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înfiinţează în Marsilia primele comunităţi monahale, fapt care bucură mult pe trăitorul monah Gură de Aur, ajuns arhiepiscop.

Din cauza linguşirilor de la curtea imperială, Sfântul Ioan Gură de Aur este înlăturat. Printre cei care-şi ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se aflăşi Teotim I de Tomis, prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustră pe Epifaniu, considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toţi aşteptau deznodământul fatal, dar de frica unei răscoale populare, conducerea imperiului recheamă în scaunul patriarhal pe Ioan. Aceasta a fost prima victorie a credincioşilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh.

Sfântul Ioan alcătuieşte Liturghia care-i poartă numele şi rugăciuni mistuitoare mai ales la primirea Sfintei Împărtăşanii. Duşmanii ţes noi intrigi. Ioan este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mică. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferinţelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ţinut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol şi cu capul descoperit capătă insolaţie şi e cuprins de friguri. Este apoi lăsat să fie jefuit şi bătut de tâlhari. Soldaţii îl bruschează, cade în genunchi şi este lovit fără milă. Suferind de foame şi de sete, abia-şi duce zilele. Organismul nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capelă, este chemat preotul cu Sfânta Împărtăşanie. După primirea Sfântului Trup şi dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în linişte pentru credinţa în Hristos, pentru cinste şi dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate". Aşa s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor creştin şi ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407).

După 30 de ani (438), împăratul Teodosie aduce rămăşiţele pământeşti ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde şi sincere ale acelora cărora le fusese conducător sufletesc.

Lasă un comentariu