În al doilea rând, condițiile noastre geografice n-au fost foarte prielnice nici pentru formarea unor oameni foarte curajoși sau foarte întreprinzători pe aceste meleaguri întrucât le-a permis mai întâi românilor să nu înfrunte dușmanul pieptiș, în câmp deschis, ci să-l ocolească sau să-l evite ascunzându-se de el în munți sau în păduri, așa cum susține, de altfel, și Xenopol (1985) sau Negu Djuvara (2010, p.25); până când acesta renunța, pleca singur, neștiind exact, pe bună dreptate, ce pericole îl așteaptă acolo. Alteori, atunci când puteau, îl atrăgeau în capcane pregătite din timp, iar apoi îl luau prin surprindere precum în bătălia de la Posada sau cea de la Codrul Cosminului. Într-adevăr, dacă poți obține aceleași rezultate cu o soluție mai puțin riscantă de ce să nu alegi această soluție? Așa este, dar asemenea condiții și asemenea tactici nu produc decât foarte rar oameni curajoși. Trebuie să recunoaștem că românii nu s-au distins aproape niciodată printr-un curaj deosebit. Dacă ar fi fost mai curajoși nu ar fi fost mereu la marginea imperiilor - cum corect susține Lucian Boia (2012) - ci, eventual, în centrul lor. Altfel spus, ar fi construit ei înșiși un imperiu. Însă n-au făcut-o.
Dar ce legătură poate avea curajul cu economia de piață? Poate avea o legătură mai mare decât se crede de obicei deoarece economia de piață presupune riscuri, iar asumarea de riscuri presupune, la rândul ei, curaj. Exact la fel ca în cazul imperiilor: a construi un imperiu înseamnă să cucerești teritorii noi, iar cucerirea de noi teritorii însemnă să-ți asumi anumite riscuri. Românilor nu le place însă să-și asume riscuri și, deci, ei nu iubesc economia de piață decât, eventual, sub aspect teoretic: o admiră la alții dar nu și-o doresc pentru ei. Nu și-o doresc pentru că în afară de riscuri într-o economie de piață ei trebuie să lupte pentru a fi cât mai competitivi, dar lor nu le place să lupte pentru că nu au suficientă încredere în ei. Cu toate acestea ei nu ar avea motive întemeiate să-și facă complexe deoarece nu sunt cu nimic mai prejos, sub aspectul inteligenței, decât alte popoare. Poate dimpotrivă. Atunci când este neapărată nevoie (și, din păcate, adesea când nu este nevoie) ei demonstrează chiar o inteligență și o ingeniozitate deosebite.
Cred că exact același „curaj" al românilor explică și preferința lor îndelungată pentru agricultură: industria, prin însăși natura ei, presupune riscuri ceva mai mari decât practicarea agriculturii. „Capitalistul român nu are niciodată încredere în forțele lui individuale"- spune și C. Rădulescu Motru (1998, p.234). Experiența îndelungată a românilor în agricultură i-a învățat probabil că acest risc numit agricultură este ceva mai mic decât riscul de a trăi de pe urma producerii și comercializării unui singur produs sau, eventual, două-trei, al căror preț depinde de piață și, deci, pe care ei nu-l pot controla. Românii au fost obișnuiți să aștepte iarna cu cămările pline. Și cred că tot din același motiv („curajul") industria noastră a apărut mai degrabă la inițiativa unor străini sau a unor cetățeni români, dar de altă etnie, așa cum arată și Bogdan Murgescu (2010, p.243, 257) sau Neagu Djuvara (2009, p.205) și Lucian Boia (2012, p.24-25).
(va urma)
