Mă număr printre puţinii, mulţii, nu pot să ştiu, care s-au bucurat că aşa-zisa (uvertură de) revoluţie începută la km 0 la începutul acestui noiembrie s-a încheiat înainte de a se fi întâmplat lucruri nedorite. Unul şi cel mai grav, cu alte grave consecinţe conexe, ar fi fost instaurarea haosului.
Suntem noi ceva mai „întârziaţi" (sau poate avansaţi?!), dar n-am involuat (sau poate avansat?!) chiar până în istoria antică, să copiem modelul (original!) al strămoşilor lui Tsipras şi să exercităm în agora democraţia directă! Totuşi, la peste 2000 de ani de-atunci, nu vocea cetăţenilor, vocea cetăţii, la propriu, ci altele sunt mecanismele care reglează derapajele unui sistem politic „prost, dar cel mai bun de până acum" (W. Churchill), cum e democraţia.
De aceea cred că manifestaţiile, protestele din Bucureşti şi din oraşele ţării au fost binevenite, pentru că „aşa nu se mai poate, sunt prea urâte toate!", dar e bine că s-au oprit la timp, evitându-se astfel, degenerarea în haos.
Maurul şi-a făcut datoria! Vocea străzii are meritul de a fi pus clasa politică pe gânduri. Atunci, la începutul lui noiembrie, speram că această scuturătură să declanşeze (real) reglajele, mecanismele de corectare ale unor derapaje pe care „senzorul" numit generic „vocea străzii" le semnala.
Un prieten, trăitor acum undeva, în Europa, îmi scria atunci, în acele seri-nopţi de proteste, că este foarte bucuros că „s-au trezit românii" şi că vor produce marea schimbare! I-am răspuns că dacă „strada" nu se va coagula, va ieşi un mare fâs. La Bucureşti apăruseră deja disensiuni între manifestanţi şi eram sigur că mai devreme sau mai târziu piaţa va fi împânzită de infiltraţi, de provocatori, de partide care vor urmări să confişte mişcarea.
Prietenul îmi răspunde cu o întrebare: bine, dar tu cum crezi că vor evolua lucrurile?; tu nu ţii cu strada?; crezi că îşi va pune cenuşă-n cap clasa politică, de bună voie, şi că, de mâine de la patru fără un sfert, va scoate din joben „iepuraşi" curaţi, albi, nepătaţi? I-am răspuns: aşa cum arată şi cum „strigă" acum vocea străzii, va fi pradă uşoară în faţa mult prea experimentatei clase politice.
Aş vrea să mă-nşel, dar cred că vocea străzii va „răguşi" de atâta protest haotic şi se va stinge singură, pe fondul din ce în ce mai sonor al clasei politice, care-şi va schimba (dar nu fundamental) şi glasul şi înfăţişarea, spre împăcarea, adormirea vigilenţei „gloatei", măcar pentru o vreme. Iar după o vreme, lucrurile vor intra într-o normalitate asemănătoare celei cu care ne-am obişnuit în ultimii 25 de ani. Repet, m-aş bucura să mă-nşel!. După acest sfert de veac de demolări materiale şi spirituale, avem nevoie de reconstrucţie! De o resetare! Reală şi totală, a întregii societăţi!
Aşa speram, credeam atunci, la acel început de noiembrie. Aşa sper şi cred şi acum, în ciuda începutului poticnit al guvernului Cioloş. Nici nu au depus jurământul miniştrii, că, la ora când scriu aceste rânduri, doi dintre ei (deocamdată), un domn şi o doamnă, au fost... remaniaţi pe motivul lipsei de competenţă în domeniile pe care urmau să le păstorească.
Ce ciudat! Într-un guvern de miniştri tehnocraţi, să vorbeşti despre incompetenţă! Cine ştie dacă lista incompetenţilor se va opri aici?! Mai grav ar fi ca şi lista tehnocraţilor ministeriabili să se oprească aici! Să nu ajungem la o situaţie cvasisimilară cu cea a celor 15.000 de specialişti...!
Cred că şi aici, la criteriile de „selecţionare" a ministeriabililor va fi nevoie de o resetare...!
Azi am vorbit din nou cu prietenul meu... european, despre atentatele din Franţa. Trăieşte la doi paşi de Franţa, iubeşte Franţa, dar a auzit voci, chiar printre francezi, care spuneau că aceste atacuri teroriste sunt doar răspunsuri la atacurile francezilor în Siria. Oricum, au murit oameni nevinovaţi, şi în Siria, şi la Paris...
Încă nu ştim multe din „mecanismele" care au declanşat exodul musulmanilor în Europa, dar, probabil ne vom dumiri cât de curând, chiar mai înainte de 2050, anul când Europa va deveni Califat Islamic, aşa cum profeţeşte scriitorul francez (sic!) contemporan, Michel Houellebecq...
Eu cred, şi ca mine cred mulţi, creştini, musulmani, budişti etc, că e nevoie de o resetare... mondială a atitudinii vis-à-vis de condiţia umană!
Noi, oamenii, atâtea şi atâtea am avea de construit întru înflorirea condiţiei umane! Atâtea şi atâtea am avea de îmbunătăţit, de înfrumuseţat în realitatea materială şi spirituală a existenţei noastre pământene!
În schimb, ce se întâmplă acum (şi de fapt, de mii de ani!) pe planetă este departe de a reflecta, ca dominantă, vocaţia construcţiei durabile!
Gena (auto)distrugerii este cea care... guvernează civilizaţia umană. Orice construcţie materială sau spirituală are în proiectul ei, „la pachet", şi „instrucţiuni" de declanşare a imploziei respectivului edificiu. Are genialul autor anonim, poporul român, un proverb, „unde-i minte-i şi prostie"...
Sau, vorba francezului, „e o nenorocire legată de condiţia umană că, în ciuda dorinţei de a ne conserva, ne distrugem unii pe alţii" (Voltaire).
Închei cu o cugetare a unui alt francez, Andre Malraux, autorul romanului „Condiţia umană": „Civilizaţia noastră va fi constrânsă a-şi găsi valoarea sa fundamentală, altminteri se va descompune".
Eu cred că acea valoare fundamentală este IUBIREA! Pentru toţi oamenii planetei, indiferent de rasă, de etnie, de religii!
