De ce nu este România o ţară dezvoltată? (XiV) „Cu solidaritatea, cinstea şi corectitudinea o cam dăm în bară!"

În orice caz, românii nu sunt nici solidari (vezi şi C. Rădulescu Motru, 1998, p.235) şi nici foarte corecţi unii cu alţii. Dacă pot nu se dau în lături chiar să se fure sau să se păcălească reciproc, probabil într-o măsură mai mare decât în cazul altor popoare. Discutând odată cu un moţ mi-a spus că pentru el cea mai mare plăcere este să-l înşele pe cel cu care are eventuale relaţii de schimb sau de altă natură. Mulţi românii cred că păcălirea sau înşelarea celuilalt este o dovadă de inteligenţă şi de aceea se şi laudă adesea când reuşesc. Ei nu-şi imaginează că există şi altfel de oameni, care nu se gândesc în primul rând la furt sau la minciună. Pe de altă parte, ei sunt foarte toleranţi unii cu alţii atunci vine vorba despre furt, despre minciună sau despre lipsa de cuvânt. Totul este ca ceilalţi să nu exagereze. Dacă fură sau mint puţin, ori nu se ţin de cuvânt doar din când în când nu se întâmplă nimic, sunt buni chiar să guverneze. Ce înseamnă însă „puţin" sau „exagerat" asta ştie numai fiecare, în funcţie de experienţa sa în furt sau în minciună. Tot în sensul acesta, ei obişnuiesc să promită multe şi cu destulă uşurinţă atunci când au vreun interes, însă nu prea se ţin de cuvânt. Din aceste motive ei nu pot construi afaceri durabile şi, mai ales, de amploare, aşa cum a constatat, cu referire la chinezi şi la italieni, Francis Fukuyama (2001). Constatarea sa este însă valabilă şi pentru români.

Aşadar românii nu sunt nici solidari, nici foarte corecţi în raporturile directe şi nici nu se stimează prea mult unii pe alţii. Mai degrabă se împrietenesc cu străinii decât ei între ei. Românii nu se stimează nici măcar pe ei, fiecare pe sine. Adesea le este ruşine că sunt români şi o spun public. Cred că dacă românii aveau soarta evreilor dispăreau demult ca popor: din moment ce nu au prea multă stimă faţă de ei înşişi se lasă mult prea uşor asimilaţi sau deznaţionalizaţi. Ei sunt acuzaţi, uneori, mai ales de către maghiarii din România, că sunt prea naţionalişti, însă nu-i deloc adevărat. Dacă ar fi naţionalişti nu ar fi acceptat cu atâta uşurinţă să li se ia mâncarea din farfurie; sau nu ar fi acceptat atâţia străini pe teritoriul lor fără să-i asimileze; numai cine nu a vrut nu s-a stabilit aici. Românii nu au complexe de superioritate precum germanii (cu rasa lor ariană), precum francezii, englezii sau chiar precum maghiarii. Ei au mai degrabă complexe de inferioritate şi sunt de obicei destul de fatalişti. (vezi şi C-tin Noica, 1993, p.25). Aceste complexe se văd foarte bine în primul rând în plan politic atunci când acceptă, cu mult prea multă uşurinţă, punctul de vedere al marilor puteri. Nu opun aproape niciodată rezistenţă. Ele se văd însă şi în alte planuri, cum este cel sportiv, spre exemplu: imediat ce înregistrează un prim eşec se descurajează şi aproape că încetează să mai lupte; dacă totuşi continuă să lupte ei o fac fără prea multă convingere. Naţionalismul românilor este mai mult de paradă şi este, de fapt, manifestarea complexului lor de inferioritate datorat istoriei lor: tremură aproape tot timpul să nu piardă şi alte teritorii româneşti şi mai ales Ardealul sau Transilvania. (vezi şi C.Rădulescu Motru, 1998, p. 232)

(va urma)

Lasă un comentariu