Se împlinesc, în decembrie, 165 de ani de la redactarea de către Avram Iancu, a testamentului său, mai precis a ultimei sale voințe.
Reamintim că, la începutul lunii noiembrie a.c., Indrei Rațiu, descendent al nobilei familii de luptători români Rațiu, a donat acest act olograf care s-a aflat, încă de la redactarea lui, în proprietatea acestei familii, Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca. Iată textul testamentului:
„Ultima mea Voință
Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea fericită pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere, fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa să prefac în nimic.
Nu știu câte zile mai pot ave, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur; voiesc dară și hotărât dispun ca după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor pute scoate drepturile națiunii mele!
Câmpeni, 20 dec. 1850
Avram Iancu m.p., Adv. și Em. Prefect"
Ne aflăm, neîndoielnic, în prezența unui document de inestimabilă valoare istorică, juridică și morală.
Redactarea unui astfel de act la vârsta tinereții e un fapt neobișnuit. Iancu ține, însă, să-și motiveze hotărârea prin nesiguranța zilei de mâine: „Nu știu câte zile mai pot ave, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur". Formularea, aparent vagă, redă în realitate, cu exactitate, atmosfera de teroare directă sau ocultă instaurată în Transilvania în perioada postrevoluționară împotriva românilor.
Iată-l, deci, pe Iancu, în 1850, la Câmpeni, locul fostului său Cartier General, în preajma Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului. Adânc mâhnit de nefericitul deznodământ al revoluției, el se simte tot mai însingurat. Cu foaia albă de hârtie în față, își va fi luat un scurt răgaz în care, cu privirea răsfrântă în interior, Eroul își va fi rememorat întreaga-i viață de până atunci, începând cu paradisiaca vârstă a copilăriei, petrecută undeva pe Valea Arieșului, la Vidra de Sus, urmată de scurte „escale" biografice în alte localități ale Transilvaniei, încheiată cu revoluția și suprema rezistență românească pe culmile Apusenilor. Fiecare dintre acestea și toate împreună au reprezentat pentru tânărul Iancu repere vii ale cunoașterii lumii și totodată ale cunoașterii de sine, puncte nodale în devenirea sa ca om.
După această clipă de reverie, Iancu va fi trecut la scrierea ultimei sale voințe.
În momentul în care își redacta testamentul, la numai 26 de ani, Iancu dispunea deja de o experiență și înțelepciune de viață la care oamenii obișnuiți nu ajung decât la vârsta senectuții, iar uneori nici atunci, o dovadă în plus în susținerea adevărului că experiența de viață nu rezidă în numărul anilor, ci în măsura în care individul uman participă efectiv și trăiește cu intensitate evenimentele importante ale timpului său. Or, Avram Iancu și-a manifestat de timpuriu opțiunea pentru anumite valori între care cele ale libertății și dreptății care i-au îndreptat pașii către știința dreptului pentru care-și descoperise vocația, și nu e deloc întâmplător faptul că, în încheierea legământului testamentar, Eroul își pune întreaga nădejde în reconstruirea societății în care trăia pe temeliile solide ale dreptului.
Documentul la care ne referim debutează cu aceste cuvinte de o maximă încărcătură emoțională și intensă vibrație patriotică: „Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită..."
Adevărurile mari sunt rostite în puține cuvinte, iar adevărul vieții și luptei lui Avram Iancu este exprimat cu o puternică autenticitate umană, deoarece e unul trăit, izvorât din frământările sale sufletești și interogațiile în fața instanței propriei sale conștiințe.
Fericirea națiunii. Această nobilă aspirație reprezenta pentru Iancu nu doar o dorință între altele, ci dorul, „unicul dor al vieții" care, prin sublimul său, transcende oricare alte dorințe. Este mistuitorul dor, tainică îmbinare a suferinței și speranței, acel simțământ complex, „dureros de dulce" care învăluie ființa umană în întregul ei și nu poate fi stins cu „toate apele mării..." Dorul lui Iancu poate fi înțeles și ca o „nostalgie a Paradisului", ca o întoarcere în cuget a Eroului la vremuri imemoriale, odată cu primele tresăriri de viață liberă și demnă ale Neamului românesc în vatra etnogenezei sale. Căci în concepția sa, fericirea națiunii, sintagmă cu numeroase conotații de ordin material și spiritual, este intim unită cu libertatea individuală și națională, condiție vitală a înfloririi persoanei umane.
În tabla de valori a lui Iancu, libertatea este valoarea supremă, darul cel mai de preț oferit de Dumnezeu omului. De aceea, ideea libertății revine mereu în rostirile sale. „Noi - arăta el - suntem oamenii libertății! Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat și suntem hotărâți a ne vărsa sângele până la ultimul român".
Într-o formulare lapidară, proprie stilului personal al autorului, testamentul exprimă crezul de viață al lui Avram Iancu. Marele patriot situează dorul de a-și vedea națiunea fericită în nemijlocită relație cu propria-i viață, astfel încât existența sa se identifică până la contopire cu această nobilă aspirație în care el își află menirea ca om trăitor într-un anumit spațiu și timp istoric.
Lucrarea Iancului nu e una obișnuită, ci una proprie eroilor și martirilor, o lucrare jertfelnică. Acest adevăr a fost exprimat cu claritate de către contemporanul său G. Barițiu: „Avram Iancu a fost sacrificiu al timpului său de libertate și onoare, al neînfricatei sale dragoste către națiune și al devotamentului său sublim pentru patrie."
Exprimat în dulcele grai românesc al locului și timpului său, testamentul lui Avram Iancu reprezintă, totodată, un model de limbă literară. De aceea, înlocuirea, în unele reproduceri ale textului său, a unor cuvinte precum: „unicul dor" prin „unica" sau „ultima dorință", gerunziul „fiind" prin „este" ori „a fost", „eminent" prin „emerit" etc. nu pot decât să denatureze conținutul acestuia.
„Iancu - scria Iosif Vulcan - mai trăiește și suvenirea lui va trăi etern în sânul poporului român, câmpiile și munții Transilvaniei vor răsuna pururi de cântecele create pentru glorificarea faptelor sale și tradițiunea va vorbi cu admirare despre Eroul munților în 1848."
„Ultimul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită..." Emblematicele cuvinte ale „Ultimei voințe" a Iancului constituie un nepieritor model de viață pentru toate generațiile de români, inclusiv al celor de astăzi, iar textul acestui document ar trebui încrustat ca un veșnic memento pe frontispiciul fiecărei instituții a statului nostru, de la Parlament, Președinție și Guvern până la ultimul cătun al României.
