Ion Luca Caragiale (1852-1912), dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, poet, ziarist, deținea o casă de vacanță la țară, unde se retrăgea în liniște, de fiecare dată când dorea să scrie ceva. Primarul comunei, de câte ori afla că scriitorul s-a întors, îl asalta cu zeci de propuneri de investiții, la care se presupunea că trebuie să participe, în calitatea sa de consătean. Cum lui Caragiale nu-i plăcea, mai ales nu suporta să-l întrerupă cineva din actul creației, reușea să-l șocheze mereu cu răspunsurile sale nepremeditate pe acesta. Într-o zi, primarul îi bate în poartă având rugămintea să contribuie material la construirea unui gard, în jurul cimitirului comunal. Răspunsul lui Caragiale îl dezarmă, însă, imediat. „Nu vă dau bani pentru asta. Cei care sunt afară nu se grăbesc să intre, iar cei aflați acolo n-au cum să iasă. Prin urmare, n-aveți nevoie de gard…"
