Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureș, cu prilejul celor două marșuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 și 2014, președintele Consiliului național secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obraz să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acțiune de proporții, agresivă și destabilizatoare, a produs fiori târgumureșenilor.
Să sperăm însă că cei care au căderea să soluționeze cererea vor avea gândul cel bun și vor da o soluție adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci și a țării, pentru menținerea liniștii și a climatului de bună conviețuire interetnică.
Pentru a lămuri și mai bine lucrurile am crezut de cuviință să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceușianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureș în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocitățile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluției de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Închipuiți-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, și ce atrocități au săvârșit aceștia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărții.
Curge sângele (IV)
Și gloata Secuilor - multă cât un nor de lăcuste - se rostogolea greoi pe valea Mureșului în sus. Comunele consângene din drumul lor le învâluiau mișcările; niciun trădător nu se găsi să ducă vestea puhoaielor pornite.
Avangarda colonelului Urban, constatatoare dintr-un detașament de vânători bucovineni și glotași români, se oprise în apropierea comunei Sârpatak (Glodeni). Avea ordin sever să întâmpine orice atac din partea Secuilor. Intențiile dușmanului trebuiau din vreme și cu orice preț demascate.
Cele dintâi pușcături căzură la 30 Octomvrie 1848. La început, se credea că sunt bande răslețe care rătăceau prin ținut după pradă. Vânătorii bucovineni nu se lăsară intimidați. Încolțiră cu înverșunare cetele ce li se arătară în față, fără să le poată însă împrăștia. Focul spori în intensitate, prehingindu-se de jur împrejur; strigătul triumfător al Secuilor arătă că trupa este înconjurată de toate părțile.
O luptă pe viață și moarte se angaja, susținută cu grele sacrificii de sânge. Numărul mare al Secuilor copleși însă orice rezistență, așa că puținii supraviețuitori din avangarda colonelului Urban încercară să-și mântue viața trecând Mureșul prin înnot. Pe celălalt mal se făcu o macabră vânătoare de oameni. Secuii care înaintaseră pe partea stângă a Mureșului, așteptau pe nenorociții înotători să iasă la mal, ca să-i izbească în cap cu ciomege și paturi de armă. Așa s-a întâmplat că Urban n-a putut afla aproape nimic asupra dezastrului de la Glodeni.
Marți dimineața, la 31 octomvrie 1848, pe la ora 10, sosiră niște călăreți de iscoadă în goană nebună, vestind apropierea dușmanului. Colonelul Urban, nedumerit asupra adevăratei situațiuni, ieși singur în recunoaștere, părându-i-se vestea cu totul neverosimilă. Alarma aproape instantanee dovedi însă gravitatea ceasului. Întreaga forță armată - militari și glotași - ieși în câmp, înaintând în marș forțat înspre Sânti(v)oana, (Voivodeni). Iscoadele trimise de Urban în comună fură întâmpinate cu focuri; un cetățean-gardist din Reghin, Martin Gunesch, fu ucis. În același timp apărură și grupe răzlețe din detașamentul vânătorilor bucovineni înfrânți la Glodeni, pe care colonelul Urban îi comandă lângă sine, dornic să-și răsbune asupra dușmanului pierderea suferită.
Trupa regulată ocupa centrul liniei de bătaie, iar aripile erau susținute de glotașii români. Prefectul de legiune Vasile Moldovan, care comanda pe aripa dreaptă două companii de glotași, descrie sugestiv evoluția bătăliei: „Coloanele noastre de bătae erau neînsemnate, dar oricum erau, totuși ele au făcut un marș forțat până dincolo de sat, care a rămas la stânga. Prin șanțuri erau ascunși, ca urșii în vizuini, Snkentes-i (voluntari) unguri, care descărcau armele pe furiș asupra lăncerilor neapărați de nicio parte. Eram și eu între ei. Oamenii noștri văzându-se deodată fără veste svârliți cu gloanțe din direcțiuni unde nu se vedea inamicul, a intrat spaima în ei și cu toate silințele noastre, ce ne dam a-i opri de la fugă, totuși nu se putură stăpâni; au ajuns în desordine și se aruncară asupra batalionului de grăniceri care mergea alături și care, adus fiind și el în desordine, - a început să fugă și să se râșchire, ca și lăncerii".
Înserarea ocroti trupele fugare de urmărirea dușmanului; - drumul înspre Reghin însă era de-acu liber. În tragica situație rezultată de pe urma nenorocitei bătălii de la Sânti(v)oana, colonelul Urban se hotărî să apeleze la ajutorul gardei civile din Reghin. Purtarea plină de elan în luptă a unor cetățeni gardiști - între care se cuvine o deosebită mențiune intrepidului Samoilă Elsen - îl convinsese că neîncrederea sa față de reghineni nu era întemeiată. În adevăr, el îi bănuise vinovați de atentatul săvârșit asupra sa și de aceea ordonase dezarmarea gardei civile. Acum, în ceasul primejdiei, era momentul să caute împăcarea, cerând concursul activ al gardei pentru apărarea orașului.
La chemarea colonelului Urban se înfățișară în aceeași zi pe la orele 9 seara toți cetățenii mai curajoși la locuința maiorului gardist Toma Fritsch. Decursul acestui consiliu de război a fost suficient de dramatic.
Colonelul Urban ținu să facă o expunere amănunțită a situației, arătând că orice rezistență împotriva armatei săcuiești ar fi iluzorie, dacă nu ar primi ajutor din partea cetățenilor din Reghin. În mijlocul unei însuflețiri unanime, cei din garda civilă jurară colonelului Urban că-l vor susține până la moarte. Se luară deci dispozițiuni în pripă pentru încadrarea celor care își ofereau serviciile, în rețeaua de rezistență concepută de Urban.
O companie din garda civilă primi însărcinarea să ocupe colina ce domină drumul spre Bistrița, pentru a prinde și reorganiza grupele fugare de ostași. Celelalte companii - amestecate cu trupa regulată - ieșiră în trei direcții - spre Breaza, Voivodeni și Petelea - cu porunca să aprindă dealungul dealurilor mai multe focuri de lagăr, ca în chipul acesta, dușmanul să creadă că are în față forțe armate considerabile.
Secuii nu se mișcară, măcar că înaintarea lor spre Reghin n-ar fi întâmpinat nicio rezistență serioasă. În schimb, lumea din oraș nu se cugeta la altceva decât la fugă; descurajarea intrase în oase.
Plastic povestește baronul Vasile L. Pop despre panica populației. Ca tânăr procurator își deschisese birou avocațial în Reghin, cerând în căsătorie pe fiica înstăritului comerciant Oltean Nonu, înrudit prin nevastă cu familia marelui savant Petru Maior. Ospățul, la care erau invitate toate familiile românești de seamă de pe vremea aceea, se ținu în chiar ziua când se angajase bătălia de la Voivodeni. În mijlocul animației și veseliei de la masa de nuntă, se aud dintr-odată pușcături îndepărtate: „Ce se întâmplase? Ca în revoluție!" Ai noștri veneau spre Reghin împinși de Secui și venirea lor a alarmat toată lumea. Oaspeții cei mai mulți ai nunții se împrăștiară; la masa încărcată scaunele rămaseră goale.
În timp ce exodul locuitorilor din Reghin se scurgea în coloane interminabile dealungul drumurilor ce duceau spre miază¬noapte, colonelul Urban ieși în câmp să-și inspecteze posturile de pază. Noaptea era întunecoasă și tăcerea pătrunsă de amenințări surde. Dinspre Voivodeni, nu se arată nicio mișcare, nicio geană de lumină. Numai din jos de Petelea - la marginea comunei Curtifaia - ardeau niște case iobăgești, sporind cu văpăile lor roșii fiorii sinistrei nopți de veghe.
(va urma)
