Ilie Șandru: „Așa a fost să fie…"

„Cartea aceasta am purtat-o cu mine aproape o viață întreagă. A fost așa, ca un fel de umbră de care nu te poți debarasa", se destăinuie Ilie Șandru, în chiar primele cuvinte din acea „În loc de prefață" a cărții „Așa a fost să fie…". Iar „umbra" pomenită, este, de fapt, personajul principal al cărții, inginerul pensionar Ioan Nimereanu, existență reală, cunoscut, cu cincizeci de ani în urmă, în stațiunea Căciulata, de pe Valea Oltului, ofițer de stat major, în rezervă, pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial, care a luptat pe frontul de răsărit. Povestea lui constituie izvorul și miezul cărții de față într-o inteligentă intersecție a planurilor reale cu ficțiunea, cu imaginarul.

Pacea de la Paris, prin Tratatul de la Trianon, n-a adus liniștea dorită într-o Europă a frământărilor, n-a fost o pace durabilă, perioada de liniște fiind doar 22 de ani, între 1918-1940, totul fiind cuprins în acea „ardere mocnită a cărbunilor", cum se exprima Clemenceau. Rând pe rând, Italia, nemulțumită de împărțirea mai-marilor, pornește asupra Etiopiei, Germania, conform idealurilor din „Mein Kampf" și visului cuprinderii imperiului german, atacă Cehoslovacia și Polonia, URSS, în urma „Pactului Ribbentrop-Molotov", încheiat, la Moscova, la 23 august 1939, a anexelor secrete și a notelor ultimative, ocupă răsăritul nu mai aveau niciun rost. Anexarea teritoriilor românești era hotărâtă.

Tunurile vorbeau, iar „veteranii", ofițerii de stat major ai Școlii Superioare de Război, se aflau la datorie. Ioan Nimereanu și camarazii lui, Gogu Tănăsescu și Nicu Făgărășanu, tovarăși de arme, luptători pentru aducerea acasă, de sub cizma ciumei roșii, a pământurilor strămoșești, participă la primele confruntări cu moartea, în chiar linia întâi a frontului. Divizia 13 - Infanterie, condusă de generalul Rozin, trece Nistrul, și, prin vitejie, ajunge la Odessa.

Aici, la Odessa, are loc prima etapă a unui segment esențial al existenței lui Nimereanu: întâlnirea cu cei „doi ochi mari și negri care îl priveau, cu insistență, de sub borul lat al unei pălării de damă, stăpâna ochilor." „Stăpâna ochilor" era o ucraineancă, Raisa Dimitrenko, de la Teatrul de Operă și Balet din Odessa. O frumusețe! Întors în țară, pentru refacerea diviziei, o aduce în România, unde are loc căsătoria.

În urma unui conflict cu pătimașul general Davidescu, aflat într-o înaltă funcție, Ioan Nimereanu este trimis pe linia întâi a frontului. După sărbătoarea tradițională a Paștilor, în bătălia de pe Nistru, cade prizonier, iar maiorul Nimereanu ajunge în lagărul din Siberia.

În țară are loc întoarcerea armelor și actul de la 23 august 1944, prin arestarea mareșalului Ion Antonescu.

Acolo, în lagărul siberian, se formează Divizia Tudor Vladimirescu, apoi Divizia Horia, Cloșca și Crișan, din prizonieri români, bineînțeles cu consilieri sovietici, unii dintre ofițerii și soldații români fiind luptători la Cotul Donului - Stalingrad. 

Diviziile aveau un „aparat educativ", format, majoritar, din sovietici, printre care se afla și Walter Roman. Sub acele vânturi ale istoriei, între cei doi are loc discuția despre Transilvania, care, mai târziu, îl va costa scump pe Nimereanu.

Urmează, în curând, ordinul de trecere în rezervă și la pensie. Civilul Nimereanu, în vârtejul marilor epurări de după 23 august 1944, este eliminat, în pofida meritelor lui militare.

Urmează alți ani de dragoste, dar și de mai multă durere! În dricul nopții, când obișnuita „mașină neagră", devenise spaima românilor, Securitatea Poporuluii o arestează pe Raisa Dimitrenko, soția maiorului în rezervă Nimereanu, ca „cetățeancă sovietică, colaboratoare cu inamicul". Mandatul NKVD îi permite „un sfert de oră de pregătire". Atât. Un coșmar. Walter Roman, căruia Ioan Nimereanu îi cere sprijinul, pentru a o salva, ocupă

 un post înalt la Direcția Politică Superioară a Armatei Române, refuză să-l ajute. Era perioada evreiască  a unui Nikolski și a celor  din jurul lui.

Ioan Nimereanu pleacă la Toplița Română, unde ocupă un post de suplinitor, ca profesor de istorie și geografie. După ani de la arestarea soției Raisa, o altă basarabeancă, Stela Mocanu, își caută soțul căzut, în toamna anului 1944, în luptele din Ardeal. Era fătuca aceea blondă, care, în ghemul acela de tragedii și dureri, i-a dat, cândva, prizonier fiind, pachețelul cu mâncare. Urmează divorțul de Raisa, de care nu mai știa nimic, căsătoria cu Stela,  cei doi copii.

Este arestat, de Securitatea Statului, și-i dus la Târgu-Mureș, ca „inamic al statului Poloniei, anexează Basarabia și nordul Bucovinei. Hitler și Stalin își dau mâna, frățește, la împărțirea pradei. Ambițiile lui Hitler duc la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial.

Pentru România, anul 1940 devenise cumplit, un an al nenorocirilor derulate una după alta. După acele răcnete din Parlamentul de la Budapesta din iunie 1920: „Nem! Nem! Soha!" („Nu! Nu! Niciodată!"), la auzul Păcii de la Trianon, venea, în urma „Pactului Ribbentrop-Molotov" și a protocolului adițional strict-secret, ultimatumul sovietic din iunie 1940, ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În

 august 1940, se împlineau pretențiile teritoriale ale Ungariei prin diktatul (arbitrajul) de la Viena: cedarea nordului Ardealului. Lăcomia Germaniei, întru împlinirea ambițiilor lui Hitler, își întindea tentaculele asupra Europei. Capitularea Franței, Planul „Barbarosa", pentru atacarea URSS, printr-un „Blitzkrieg", erau o realitate.

În acest context, în Bucureștiul păstrător al parfumului Micului Paris, pentru elevii ofițeri de stat major ai Școlii Superioare de Război, urmau „momente de grea cumpănă". Căpitanul Ioan Nimereanu, născut în zi de 13, ora 13, este repartizat la Divizia 13 - Infanterie din Negești. La ordinul generalului, a viitorului mareșal, Ion Antonescu: „Ostași! Vă ordon: Treceți Prutul!", spre dimineața de 22 iulie, 1941, în urale, Armata Română trece apa despărțitoare de frați, pentru eliberarea pământurilor moșiei Ștefane, de sub cizma bolșevică. Întâlnirea și discuțiile între Veaceslav Molotov și Grigore Gafencu, ambasadorul nostru la Moscova, sovietic", după care urmează acea realitate brutală: anchetele, acuzat că ar fi membru al organizației clandestine „Mișcarea Tribunii Libertății", condamnat la 18 ani de închisoare, muncă silnică. La Aiud, unde-i încarcerat, ca deținut politic, comandantul închisorii, evreul Koler este un satrap. Printre ceilalți „bandiți", de pe „listele negre", cum li se spune, ajunge la Gherla, cu bătaia de joc de acolo, după scenarii abil confecționate.

Vine și grațierea din 1964, după 10 ani de suferințe și închisoare ale lui Ioan Nimereanu, căruia, rând pe rând, îi moare mama, precum și soția Stela.

Raisa, supraviețuitoare a lagărului din Siberia, se întoarce la Toplița Română, unde „Vara coborâse, parcă, din înălțimile albastre ale cerului". Luau sfârșit suferințele și relele războiului demult încheiat. Lua sfârșit un lanț de dragoste și durere. Pentru că „Așa a fost să fie...".

N-am recurs la o analiză literară a intersecției a planurilor reale cu cele imaginare, ci la o redare a succesiunii întâmplărilor romanului. Nu eroizarea, ci realul. Nu supralicitarea, ci trăirea! O carte, de fapt o cronică a vremii, a unei istorii trăite, scrisă cu har, citită cu interes. Există un mesaj al confratelui Ilie Șandru: învingătorii vremelnici nu pot suprima virtuțile umane! 

Lasă un comentariu