Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureş, cu prilejul celor două marşuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 şi 2014, preşedintele Consiliului naţional secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obraz să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acţiune de proporţii, agresivă şi destabilizatoare, a produs fiori târgumureşenilor.
Să sperăm însă că cei care au căderea să soluţioneze cererea vor avea gândul cel bun şi vor da o soluţie adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci şi a ţării, pentru menţinerea liniştii şi a climatului de bună convieţuire interetnică.
Pentru a lămuri şi mai bine lucrurile am crezut de cuviinţă să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureş în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocităţile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluţiei de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Închipuiţi-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, şi ce atrocităţi au săvârşit aceştia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărţii.
Vâlvătaia (VIII)
Revărsatul zorilor din ziua de 2 Noemvrie 1848, e spasmul unei agonii supreme. Intuiţia primejdiei e atât de puternică, încât toată lumea rămasă în oraş şi-a căutat refugiul prin grădini.
Cotropitorii sunt lăsaţi în voia lor să-şi continue opera de devastare şi incendiere. În prăvălia comerciantului român, Oltean Nonu, trepădează strident gloata de Secui. Au deşertat vasta încăpere de tot ce-ar putea avea preţ pentru dânşii; urmează acum stelajurile şi piliturile goale să fie mărunţite în bucăţi. Văpăile s-au prelins până la cercevelile geamurilor şi de acolo alimentate de aer proaspăt, ţâşnesc spre coperiş.
Cine s-a încumetat să dea semnalul de alarmă? Din turla bisericii săseşti străbate un vaet de clopot, care se curmă repede. Foc.
Câţiva cetăţeni inimoşi îşi uită de primejdia ce-i pândeşte.
Aproape instinctiv unii s-au înarmat cu vase de apă şi găleţi, alţii aleargă gâfâind să scoată pumpele din şura orâşănească. Inutil elan.
În jurul prăvăliei lui Oltean Nonu s'au strâns cete de glotaşi privind cu încântare la priveliştea ce li se oferă; când observă pe cetăţeni că vreau să stânjenească incendiul, se'nfuriază. Paturile de puşcă snopesc fără milă în cei cari au îndrăznit să se apropie de foc, restul fuge în plină panică.
Dintr'alt colţ de piaţă se ridică alt nor de fum. Arde clădirea bogătaşului Lutsch - unde-şi avusese locuinţa colonelul Urban, bobotită de flăcări jur împrejurul coperişului. Secuii rânjesc; nu mai încearcă nimeni să se arete la locul sinistrului.
Nici o adiere de vânt nu înteţeşte incendiul; totuşi casele se aprind rând pe rând ca nişte imense ruguri. Prin norii de fum des înecăcios, abia străbate paloarea de pucioasă a soarelui. Limbi sângerii ale flăcărilor au încins vasta piaţă a oraşului şi în această fioroasă iluminare de amfiteatru se petrec scene ce depăşesc cea mai macabră fantezie. Glotaşii secui inebriaţi de băutură se iau la ceartă; cei cari poartă poveri de pradă în spate se încolţesc, jinduit fiecare la prada celuilalt. Se înfruntă, se lovesc, îşi rup hainele (pe ei şi urletele lor se înteţesc sumbru în vâlvoarea focului.
La un moment dat, când furia incendiului transformase cuprinsul pieţii într'o mare de flăcări, apare maiorul Zeyk Dominic ginerele baronului Paul Kemeny, însoţit de căpitanul Deesy Alexandru şi dă ordinul: „Unde n'aţi prădat, prădaţi! Unde nu arde, aprindeţi!"
Într-o clipă se risipesc soldaţii din jurul lor în toate direcţiile transmiţând porunca din gură în gură. Ultimele porţi ferecate răbufnesc în ţăndări, cedând poftei feroce de distrugere. Nu mai există loc sfinţit în faţa acestor neoameni.
Pe la orele 3 după-masa, urue prelung bolţile pacinice ale bisericii săseşti - clădită de prin anul 1330 - de trepădatul incendiarilor. Băncile de stejar şi altarul se aşchiază într'o clipă, grămezile stivuite ard cu flacără înaltă. Pe oginele gotice vâjăe torente de flăcări. Impozantul turn domină simbolic oraşul transformat într'o vastă necropolă - luminând ca o făclie uriaşă depărtările.
În capătul oraşului dinspre Breaza, arde spitalul militar.
Zariştea de jerăgae încinge păreţii înalţi de piatră. Cei 27 mutilaţi şi grav răniţi - vânători bucovineni, grăniceri şi glotaşi români - au fost uitaţi în paturile lor de suferinţă. Secuii îi descoperiseră însă şi vânzolind victimele în faţa clădirii, le uciseseră, ca apoi să aprindă clădirea deasupra lor. Cadavrele carbonizate se puteau limpede desluşi sub dărâmături.
Martin Emmrich, care înfăţişează în cronica sa interminabilele scene de barbarie petrecute în oraş, îşi căutase refugiul sub cerul liber. Luat la goană de doi „onkentes-i", sărise gardurile în salturi juvenile, încercând să evite în zig-zag gloanţele descărcate în urma sa. Era însoţit în fuga sa besmetică de preotul-predicator Kinn, pe care-l întâlnise la întâmplare. Neputându-şi găsi ascunziş potrivit în grădini, se hotărâră amândoi să urce în podul cu fân, deasupra unui grajd părăsit - lucru ce le reuşi destul de uşor. În timp ce preotul predicator se ruga cu mâinile ridicate, Martin Emmnch urmărea printr'o crepătură a păretelui de scânduri, cele ce se petreceau pe-afară.
„Uliţa bisericii (azi strada Ion T. C. Brătianu) ardea de ambele laturi, propagându-se focul din ce în ce mai mult în direcţia ascunzişului nostru, aşa că ne aflam într'o situaţie plină de pericol. Auzind vorbele celor doi nemernici, ni se sbârli părul de groază, aşteptând clipă de clipă să vedem grajdul incendiat. După cest moment de supremă înfiorare, ce l-am petrecut în cursul teribilei catastrofe, ieşiră Secuii din grajd şi trecură prin curte spre uliţă, de unde veniseră. Fără zăbavă scoaserăm fânul din gura podului şi coborîrăm pe scara lăsală. Înfruntând primejdia de fi prinşi sau împuşcaţi - mai bine - decât chinuita sucombare în flăcări".
Mişcarea în liber domoli atrocea încordare a nervilor, deşi frica de-a fi descoperiţi nu le dădea odihnă, într'un târziu, îşi dădură seama că focul, cuprinzând de jur împrejur clădirile, transformase grădinile în cari se aflau într'un ostrov apărat printr'un cordon de flăcări, peste cari nu mai putea străbate nimeni. Acestei împrejurări unice în felul ei îi mulţumi cei mai mulţi cetăţeni ai Reghinului rămaşi în oraş.
Jerăgaia colcăindă continuă să mistue interiorul caselor. De prin străzi se mai auzeau, când şi când, strigăte de „Eljen a magyar!" - însoţite de puşcături. Accentul glasurilor nu mai avea timbru secuiesc. După cum se aflase mai târziu, tăbărise lăpădătura satelor din jur să desăvârşească prădarea oraşului.
Abia a treia zi, sâmbătă, la 4 Noemvrie 1848, îndrăsni Emmrich să iasă din ascunziş: „Până la casa cumnatului meu - scrie el - n'am văzut decât agonia unui râmător rănit printr'o împunsătură de lance, apoi cadavrul pe jumătate carbonizat al cetăţeanului Ioan Konderth şi al celor doi Secui; un al treilea Secui se lupta cu moartea. Continuându-mi drumul mai spre deal, tabloul deveni din ce în ce mai înfiorător, înaintea caselor lor de odinioară, zăceau în tina uliţii - descoperite şi desculţe - cadavrele bunului şi veselului cetăţean Gheorghe Wellmann, apoi acela al lui Ioan Lutsch senior, al văduvei Ioana Wellmann.
(va urma)
