Se spune că sufletul trebuie hrănit precum pământul. Ce acoperire are această reflecţie în ziua noastră?
Să-i privim zilei câmpurile de spiritualitate. Sunt lovite de compromisuri şi intrigi, de un îngroşat discurs demagogic, de apostrofări şi catalogări brutale. Sufletului i se iau părţi, azi o parte, mâine altă parte, pentru a nu mai fi întreg, iar în ţara lui, în Ţara Sufletului să fie totul risipit, să nu rămână loc „neprădat şi nestrâcat", ca atunci când, consemna Neculce, „scoborâtu-s-au craiul Sobieţchie cu toată puterea sa şi cu toţi hatmanii şi cu toată reciprospolita şi cu multe poghiazuri în toate părţile, în toată ţara." Sunt prădate locuri sacre, ruinate praguri de cultură şi civilizaţie la care privim cu mâinile în sân, neputincioşi, timoraţi şi vinovaţi. Detractorii deţin strigătul, timp în care, cei cu bun-simţ au şoapta. Detractorii au spectacolul, cei cu bună-credinţă având cumpătarea, numai că purtătorii de ură vor să fie în prim-planuri, să intimideze, să zădărnicească; bunăoară să ia în zeflemea grinda sufletului, ideea identităţii noastre naţionale, obturând, barbar, accesul la suflet. Cei care blamează sufletul românesc nu au limite (de fapt nu au suflet!) şi nu tresar nici când li se deschide cartea la pagina:
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Reducându-se orele de literatură română în şcoli, întemniţată fiind limba latină şi pregătindu-se exmatricularea istoriei, cum poate fi hrănit sufletul, tocmai acolo unde i se descoperă vieţii esenţe, certitudini, frumuseţi? Ce-s unora lucruri a toate mai sus / Par altora lucruri deşarte, scria poetul. Se tot îngustează albia limbii române. Necunoaşterea ei, nerozia şi lenevia spirituală a zilei, caraghioslâcurile falşilor intelectuali fac ca din imensitatea fondului principal de cuvinte să folosim din ce în ce mai puţin, cu o aproape plăcere a greşelilor şi dezacodrurilor, să devenim fiii rispitori ai propriei noastre limbi, uitînd învăţătura pe care ne-a lăsat-o Marele Eminescu când spunea că numai prin limbă ne pricepem inima. Înaintemergătorii ne-au dat în grijă tocmai puterea sufletului, îndumnezeirea limbii, vibrând în
lumina fiinţei noastre pe care, dacă nu suntem în stare s-o sporim, măcar s-o apărăm câtă este. Apatici, timoraţi şi mai ales laşi, nu suntem în stare s-o sporim, să-i ducem lui Coşbuc mai departe, în timp, crezul din articolul-program „Uniţi" scris la inaugurarea revistei „Sămănătorul": Să nu risipim ce au adunat părinţii noştri, dacă nu putem noi înşine să mai sporim averea; dacă nu putem spori lumina, să năzuim a răspândi(...) tot mai mult pe aceea pe care o avem.
Anomaliile proliferează. Sunt persiflate conştiinţele, tot mai puţine, care apără sufletul românesc, verificându-i forţa în adâncuri de istorie, nobleţea originilor, artă şi limbă, ca invincibile argumentum al rostului său în lume. Sunt ridiculizaţi tocmai cei care încearcă, măcar, stăvilirea răului. Precum Eminescu (ne bucurăm să-l cităm din nou!) când prevedea pericolul imperialismului rus. La masa tratativelor Congresului de la Berlin, 1/13 iunie 1878, ruşii îşi anexau sudul Basarabiei drept pradă de război, afirmând că ţara noastră va fi auzită, dar nu ascultată. Iar Eminescu, scriind în ziarul Timpul că ne-am trimis floarea fiiilor ca să moară de frig, foame şi gloanţe înaintea valurilor de pământ ale întăriturilor Plevnei, fără să cerem garanţii ferme de la „aliaţii vremelnici", era numit reacţionar. De atâtea ori sunt arătaţi cu degetulşi numiţi reacţionari cei care rostesc cuvinte şi expresii ca patriotism, poet naţional, păstrarea identităţii naţionale, credinţă şi ţară, suflet românesc.
Revenind la reflecţia de la care porneam însemnările de faţă, ne întrebăm dacă e hrănit sau înfometat sufletul nostru. Şi dacă e înfometat cum îl putem hrăni? Ştiind prea bine că sufletul risipit va însemna şi minte risipită, gol şi rătăcire.
Post scriptum:
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă / Din somnul cel de moarte! // Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă / prin limbă şi prin carte! ( Grigore Vieru)
