Citeam, deunăzi, într-o publicaţie, că România a acumulat, în ultimii ani, datorii uriaşe. Dar, în folosul cui? Trăim noi, românii, mai bine? E natura dimprejur mai îngrijită? Avem autostrăzi sau drumuri noi? Nici pomeneală, dimpotrivă. Unde (şi pe ce) s-au dus banii împrumutaţi (de ordinul multor sute şi sute de milioane de euro)? Avem, cumva, o industrie productivă, o agricultură care să asigure alimentele necesare românilor (deşi, dacă ar fi performanţă, ar putea hrăni de trei ori mai mult decât populaţia actuală a României!)? Nici poveste. În schimb, după ce am cam vândut tot - inclusiv bogăţiile solului şi ale subsolului - politicienii români, corupţi şi şantajabili, ne cer nouă, românilor, să consumăm marfă… românească (care, de multe ori, nici nu prea există); să „strângem cureaua" că e (pe când era) criză, după ce, în decursul anilor, cei de la Putere (perindaţi, prin rotaţie) şi-au umplut conturile şi portofelele (vorba vine, ei operând cu sacoşele şi sacii!), au devastat bunurile şi (culmea!) nu mai sunt siguri că au cu ce să ne plătească pensiile!
Pe vremuri, când Ceauşescu a luat nişte bani de la bănci europene, s-a cunoscut ceva şi la românul de rând (cu toate sacrificiile plăţii datoriilor); am trăit aproape două decenii bine, aveam case, copiii învăţau gratuit în şcoli, mergeam ieftin în staţiuni. Era o încântare să vezi noul Bicaz, noul Argeş, să intri în defileul Jiului, să parcurgi Transfăgărăşanul. Cel puţin 10-15 oraşe şi-au schimbat complet faţa; s-au înălţat zeci de case de cultură somptuoase şi alte sute de cămine culturale; vedeam cu ochii clădiri publice unicate, magistrale, o albie ce lega Bucureştii cu Dunărea, un metrou frumos şi performant şi câte altele. Într-un cuvânt, s-a văzut cu ochiul liber că, din banii împrumutaţi, s-a făcut ceva şi pentru cetăţenii României.
Or, ce vedem acum? Filme americane şi talk-show-urile ventrilogilor noştri politicieni plini de osânză. Şi mai vedem ceva: stigmatizarea, în masă, a românilor. Dacă se fură un card la Londra, românii sunt de vină. Dacă este un accident rutier la Roma, românii sunt linşaţi. Dacă se fură din buzunare la Madrid, românii trebuie expulzaţi. Evident că, în tot acest timp, infractorii italieni, englezi, francezi sau spanioli ar trebui trataţi cu şerbet dacă nu chiar absolviţi de păcate. De ce? Întrucât, din cauza aceleiaşi clase politice neghioabe înghiţim de două decenii tot felul de umilinţe, gogoşi otrăvite, suntem scuipaţi, loviţi cu bâta în moalele capului. Inclusiv umilinţa de a ni se impune termenul de rom pentru ţigan. Şi, astfel, confuzia este perfectă: romi, adică români, mai pe scurt. Vă mai amintiţi? A protestat cineva (inclusiv societatea civilă), a bătut cineva cu pumnul în masă, după ce în orăşelul ungar Veszprem a fost asasinat handbalistul Marian Cosma? Da, de unde! A cerut Ministerul de Externe român, premierul sau preşedintele României explicaţii guvernului ungar? Nimic! Ba am şi început să-i mai şi lăudăm pe poliţiştii maghiari pentru promptitudinea intervenţiei lor. Apropos: a încercat vreun grup de români să-l linşeze pe americanul care a intrat într-un taxi din Bucureşti, omorându-l pe Teo Peter? Sau pe oficialul austriac care a accidentat mortal o femeie în Bucureşti? Nu, pentru că noi ştim doar să omagiem, să decorăm (de regulă post-mortem) şi să cădem în genunchi.
Întrebându-ne de unde ni se trag toate acestea, am început să înţelegem că nu este un blestem, ci o boală grea care poate afecta orice ţară atunci când anticorpii ei - societatea civilă stă cu privirea în jos, fără a protesta, iar serviciile secrete scapă de sub control şi o iau razna. În realitate, la noi toţi care au încercat să facă să prospere această ţară au trebuit înghiţiţi de nesătulele cutre care s-au înălţat pe umerii şi genunchii noştri.
