Regizorul Cornel Mihalache, angajat al Televiziunii Naţionale, a afirmat despre Drapelul Naţional - Tricolorul românesc - că este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o… cârpă! «Steagul e o cârpă… care flutură în vânt» - a afirmat regizorul Cornel Mihalache în cadrul anchetei „Vă doare capul?", cu privire la evenimentele din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureş, difuzat de TVR, la 15 martie a.c. (min. 37).
Afirmaţia şocantă a fost făcută de Mihalache într-o discuţie cu Kincses Elemer, regizor la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, difuzată în cadrul anchetei „Vă doare capul?".
Dacă în orice ţară din lume, drapelul naţional este un simbol, faţă de care toţi cetăţenii trebuie să manifeste respect, pentru Cornel Mihalache, plătit din fonduri publice, drapelul naţional este o cârpă! Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, CÂRPĂ, s.f., este o bucată de pânză sau de stofă (veche), folosită, de obicei, în gospodărie (la ştergerea prafului, a vaselor etc.), ca materie primă în industria hârtiei etc.
Intelectualul subţire, Cornel Mihalache, avea la dispoziţie, spre exemplu, formulări precum „steagul este o bucată de material textil" sau „steagul este o bucată de pânză." Or, din dorinţa de a arunca în derizoriu un simbol naţional (n.n. - cel românesc!), Mihalache afirmă că drapelul naţional este o cârpă!
Găsesc, însă, revoltător că un individ, precum Cornel Mihalache, este plătit din fonduri publice pentru astfel de afirmaţii denigratoare la adresa unui simbol naţional. Nimeni, niciodată, nu-şi permite, în Germania sau în Franţa, la televiziunea publică, să afirme despre drapelul naţional că este o cârpă!".
Am redat, integral, textul de mai sus, preluat din sursa de pe internet, dantanasa.ro, referitor de declaraţia unui român, cea a regizorului de la Societatea Română de Televiziune (SRTv), deci post naţional, plătit, într-adevăr, din banii noştri, care, într-o „noapte a minţii" -cum se exprimă Dan Tănasă - spune că tricolorul este o … cârpă!
Nu doresc să intru în nicio polemică, nici în comentarii interminabile cu acest Cornel Mihalache, deoarece, ce a fost de spus, Dan Tănasă a spus, mai ales că personal, pe tema evenimentelor tragice, sângeroase, după rocamboleşti scenarii venite din afară, aplicate de capii udemerişti, la 20 martie 1990, la Târgu-Mureş, prin timp, am avut, cu el, destule discuţii, în contradictoriu. Ele au avut loc, cam de fiecare dată, pe atunci, după un scenariu croşetat, pentru Cornel Mihalache, după „sfaturile" Smarandei Enache, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în cazul acelei Gaiţe, tot de la SRTv, care, la aceeaşi televiziune, îşi permitea, jenant, să întoarcă filmul evenimentelor sângeroase de la Târgu-Mureş şi firul realităţii, după închipuiri bizare, de moment, nu după dovezile, clare, bine cunoscute, ale adevărului! Să ne mai mirăm, oare, că, azi, cu astfel de personaje, postul public de televiziune (SRTv) a ajuns unde a ajuns?!
Aşa că-i voi opune acelui călcat prin străchini al domnului Mihalache alte opinii despre steagul naţional, chiar ale unor personalităţi de seamă ale literaturii şi istoriei româneşti, care susţin că, faţă de Tricolor, simbolul nostru naţional, se impune un adânc respect. Sub acest steag se află dăinuirea, continuitatea, existenţa noastră ca popor!
La Rovine, la 10 octombrie 1394, după cele scrise de Mihai Eminescu, în Scrisoarea III, în fiorul luptei flutura drapelul-simbol, sub ale cărui falduri tresărea sentimentul acela ales, înălţător, chiar „sub umbra morţii": „Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, / Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, / Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată, / Peste-un ceas păgânătatea e, ca pleava, vânturată."
„Biruitoare gonind", ale ţării steaguri au fluturat pe câmpul de onoare al bătăliilor la 1877-1878, la trecerea Dunării, la Griviţa, la Plevna, la Smârdan, la Rahova, la Vidin, în crâncene lupte. Cu „suflete de lei", în asalturi, uneori cu rânduri secerate, sub steaguri au făcut ostaşii minuni de vitejie, sfărâmând duşmanul: „Sus, flăcăii stau la pândă / Lângă steagul / Mândru-n zdrenţăroase cute, / Lacrimi, de durere mută, / Pentru cei care-au pierit, / Apărându-l, / Cornul sună… / A-nceput cruntă furtună, / Şi drapelul a ieşit, / Din vălmăşagul / Sângeros, nebiruit" („Drapelul", de D. C. Olănescu-Ascano); „Izbândă, pretutindeni şi trâmbiţe, urale, / Cântări de biruinţă şi bocete de jale, / Iar pe reduta-nvinsă, gonind asupritorul, / Eroul fără nume înfige Tricolorul / Roş, galben şi albastru, din ţara depărtată, / Unită pe vecie, în veci neatârnată" (Victor Eftimiu - „1877").
„Biruitoare ale ţării steaguri" au fluturat şi atunci când au răsunat codrii şi văile, câmpiile şi munţii în acel cântec înflăcărat, chemător la luptă, din acea noapte de 15/16 august 1916, de Sfânta Marie, la trecerea Oştirii Române a munţilor, prin ordinul regelui Ferdinand, pentru eliberarea Transilvaniei. Tricolorul i-a îmbărbătat pe cei „uniţi în cuget şi-n simţiri", ei cântând „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!". Din păcate, un gând atunci, pentru un timp, amânat! A fluturat la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, dar şi, triumfător, deasupra „corolarului" epopeii de la 1 Decembrie 1918 - Unirea de la Alba Iulia, pentru înaltul ideal al făuririi României Mari. „Drapele zdrenţuite de vânturi şi de ploi, / Drapele zdrenţuite, străvechi odăjdii sfinte, / În voi ne-a fost nădejdea trecutului şi-n voi / Se-nalţă năzuinţa ca floarea pe mormânt // Vă văd cum treceţi, falnic, desfăşurate-n vânt, / Cu vulturul pe frunte, stindarde glorioase, / De vifore bătute, de-al luptelor avânt, / În ritm sonor de goarne şi foşnet de mătase, / Sub parfumul vostru, prin veacuri, s-au luptat / Vitejii noştri pentru credinţă şi idee, / Şi fiecare luptă, prin voi, a înseninat / O filă fluturată din marea epopee… / Voi sunteţi cartea sfântă, cântată de eroi, / Ce glăsuiţi deasupra deşartelor cuvinte, / Drapele zdrenţuite de vânturi şi de ploi, / Drapele glorioase, străvechi odăjdii sfinte" („Drapele zdrenţuite…", de Mircea Dem. Rădulescu).
Sub acest steag s-a luptat şi s-a murit, şi în 1919, când România Mare era atacată de Republica Ungară a Sfaturilor lui Bela Khun, omul lui Lenin, trimis să înfigă comunismul în inima Europei, după care, la 4 august, când Armata Română se afla în capitala ungară, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, Tricolorul flutura, alături de opinca românească, pe Parlamentul de la Budapesta.
Sub steaguri s-au purtat, în Al Doilea Război Mondial, bătăliile de la Odessa, în Stepa Calmucă, la Cotul Donului-Stalingrad, la Oarba de Mureş, în septembrie 1944, apoi pentru eliberarea nordului Ardealului dat Ungariei horthyste şi fasciste, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, continuând la Budapesta, Debreţin, în Munţii Tatra, până la porţile Vienei.
Celui care consideră Tricolorul „o cârpă", vecin, atitudinal, cu ambiţia celor care, din 1990 încoace, prin strategia „paşilor mici", vor, prin Harghita şi Covasna, înlocuirea drapelului românesc cu cel unguresc şi secuiesc, îi amintim, pentru acea frumuseţe aparte, „Cântecul steagului", poezia lui Şt. O. Iosif: „Steag ce mai păstrează-n cute / Urma gloriei trecute, / Astăzi poţi desfăşura / Flamura oriunde-ţi place, / Zid de săbii îţi vom face / Toţi - şi te vom apăra. // Vino, sfânt simbol, şi du-ne, / Cum ne-ai dus şi-n vremi străbune, / Sub Ştefan şi sub Mihai; / Umple căile de larmă, / Praf şi zăngănit de armă, / Tropot şi nechez de cai! / Sune goarna, urle tunul, / Cu iubire, toţi ca unul, / După tine vom zbura! / La izbândă sau la moarte, / Cum va fi ursit de soartă, / Înainte, marş! Ura."
Am văzut, imediat după anul 1990, Tricolorul, falnic fluturând pe zidurile încremenite în istorie şi trecut ale cetăţii basarabene Soroca, aproape de unduirea leneşă a Nistrului. Am văzut Tricolorul, într-o dimineaţă înzorzonată de rouă, pe crenelurile altei cetăţi, cea a Hotinului. Am văzut Tricolorul, măreţ fluturând, la 1 Decembrie 1990, la capătul unui ogor din Cetatea de Baltă, amintindu-ne că „Pe-al nostru steag e scris Unire."
Scriind despre ţară şi tricolor, mă întorc, de fiecare dată, la spusele marelui poet Adrian Păunescu: „De n-aş fi om, / Aş vrea să fiu / Un Tricolor / Uitat în Munţii Apuseni." Noi, toţi românii, mai ales în aceste vremuri învolburate, ar fi bine ca fiecare să fim, câte un Tricolor în Ardeal! Şi să fim dăruiţi Ţării şi Steagului! Aşa cum, cândva, spunea savantul Nicolae Iorga: „Eu nu văd decât steagul ţării, şi steagul ţării îl apăr!".
În priviri cu sfântul nostru Tricolor, aducându-ne aminte de cei viteji şi buni, oprindu-ne, o clipă, lor să le închinăm imnul nemuritor: „Trei culori cunosc pe lume, / Ce le ţin ca sfânt odor, / Sunt culori de-un vechi renume, / Amintind de-un brav popor //…// Pân' pe ceriu şi în lume / Vor fi aste trei culori, / Vom avea un falnic nume / Şi un falnic viitor. / Iar când, fraţilor, m-oi duce / De la voi şi-o fi să mor, / Pe mormânt atunci să-mi puneţi / Mândrul nostru tricolor"; „Pe-al nostru steag e scris unire, / «Unire-n cuget şi simţiri» / Şi sub măreaţa lui umbrire / Vom înfrunta orice loviri" (Versuri: Andrei Bârseanu, muzica - Ciprian Porumbescu).
Avem chiar o zi a Drapelului Naţional - Ziua Tricolorului, în care să ne amintim, în data semnificativă pentru istoria poporului român, cuvintele domnitorului Alexandru Ioan Cuza: „Steagul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strămoşilor noştri, îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii noştri. Steagul e, totodată, trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României."
Toate acestea, despre Tricolorul românesc, simbol naţional, am dorit să le amintim domnului Cornel Mihalache!
