Într-un sat mic şi izolat de munte, într-o vreme de vară cu puţine lucrări agricole pe câmp, un om mai în vârstă a dorit să vadă şi el cum arată un oraş şi cum e viaţa oamenilor acolo. Nimeni din sat nu văzuse un oraş, doar auziseră câte ceva de la călătorii care au trecut prin satul lor. Consătenii l-au petrecut pe bătrân până la ieşirea din sat.
După câteva zile de călătorie, de mers pe jos, a ajuns dis-de-dimineaţă în oraş, iar spre înserare a pornit înapoi spre casă. Oamenii l-au aşteptat foarte curioşi.
- Ei, bade, povesteşte-ne şi nouă ce-ai văzut, ce-ai auzit la oraş, spuse cineva.
- Dragii mei, oraşul e tare interesant. Oamenii locuiesc în case peste case, la care ei le zic apartamente. Deşi stau foarte aproape, nu se cunosc unii pe alţii, ci doar se salută, dar asta n-o fac toţi. Mulţi au încuietori la uşă, unii au chiar câte două. Alţii stau în case mari şi frumoase, cu garduri şi porţi înalte. Toate porţile au zăvoare şi lacăte. Străzile sunt late, pietruite, au copaci pe margine, povesti bătrânul nostru. E mult zgomot ziua pe străzi.
- Ce-ai mâncat la oraş?- întrebă unul mai tânăr.
- Au nişte locuri la care ei le zic restaurante. Acolo am mâncat mâncare puţină pe bani mulţi… - oftă bătrânul.
- Cum îşi vorbesc unul altuia? - întrebă alcineva.
- Toţi folosesc „domnul", „doamna", sau „domnişoara"- explică bătrânul.
- Oamenii…, oamenii de la oraş cum sunt? - întrebă un bătrân recunoscut de ceilalţi ca fiind un om înţelept.
Văzând „cine" pune întrebarea, bătrânul a înţeles ce fel de „întrebare" e aceea. Se vedea că îşi caută cuvintele potrivite pentru răspuns. Tăcu o clipă, se uită în ochii consătenilor săi, apoi le spuse cu tristeţe în glas:
- Sunt muuulţi, muuulţi… Mult popor e la oraş… Aglomeraţie mare de lume… dar… foarte puţini sunt oameni - încheie bătrânul!
A urmat un moment lung de tăcere şi nimeni n-a mai pus vreo întrebare…
