Promisiuni lansate şi apoi... uitate! „Familia tânără, prioritate economică şi socială"? Haida, de…

Distribuie pe:

…Aşa „suna", cândva, un program lansat de PSD - „Familia tânără, prioritate economică şi socială" -, ce cuprindea un set de măsuri şi politici publice concrete, destinate scăderii substanţiale a şomajului în rândul tinerilor. Întrebarea este: S-a realizat ceva din acest program? Mai ales că, printre măsurile preconizate se numărau acordarea de facilităţi fiscale pentru agenţii economici care angajează tineri sub 35 de ani, adoptarea programei şcolare la nevoile reale ale tânărului care va intra pe piaţa muncii după terminarea studiilor, facilităţi la acordarea creditelor pentru cumpărarea unei locuinţe pentru tineri sub 35 de ani ş.a.

Dar, în loc de un răspuns - care ar putea fi (ca orice alt răspuns) unul subiectiv -, iată ce ne spun recentele studii ale Institutului Naţional de Statistică şi ale Institutului European de Statistică - Eurostat. Păi, cele după prestigioase institute relevă clar că România, cu un procent de 20,7%, deţine un trist loc doi în Europa în privinţa şomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani. Mai mult, recent, un alt raport al Băncii Mondiale arată că peste 80% din tinerii români doresc să plece definitiv din ţară. un dicton latin sună cam aşa: „Non scolae, sed vitae, discipium". (Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă). Oare ţinând seama de cifrele (procentele de mai sus), în România, tinerii chiar învaţă (se pregătesc) pentru viaţă? Cât despre programul lansat de PSD, oricine poate să judece singur, dacă s-a realizat ceva din el, câtă vreme, şi azi, în 2016, un procent atât de mare de tineri (ajunşi de pe băncile şcolii, direct şomeri!) au un singur scop: să-şi părăsească propria ţară! Trist…

Însă, dacă tinerii pleacă (ori vor să plece) pe capete, pentru marii mahări, ajunşi la butoane - care, în 25-26 de ani, au făcut averi cât americanii în… 200 de ani! -, România („ţărişoara lor iubită!") este ca un lipici. Păi, cum să plece ei din ţara în care, precum Făt-frumos din poveste, în numai câţiva ani, şi-au cumpărat (construit) case, cu câte 8-10 camere, vile, case de vacanţă, câte 2-3 limuzine şi au conturi grase în bănci?! În ce altă ţară ar mai putea face ei asemenea averi, fără să-i întrebe nimeni de sănătate? Iar, dacă, în ultima perioadă, pe uni-i mai întreabă DNA-ul, procurorii rămân cu întrebările, iar mahării (gen Videanu etc.), cu averile. Vom vedea, însă, ce va urma…

Dar, şi în rândul tinerilor, există o categorie ce rămâne în ţara de obârşie. Este vorba de tinerii politicieni, aspiranţi la statutul de… viitori mari mahări. Cu o condiţie: să ştie intra „în sistem". Cei care au trecut prin această „experienţă", spun câteva lucruri. La început trebuie să faci orice. Fără prea multe comentarii, căci altfel devii suspect. Asta în prima fază, căratul genţii este inevitabil, iar cei slabi, cu prejudecăţi, nu pot răzbate nici până la primul ghişeu. În plus, trebuie să fii jovial, nu morocănos, să îţi ţii la curent şeful cu bârfele de prin sediu, minister, agenţie… Apoi, cu timpul, cântă gaia, poţi avansa. Unde? La organizaţia de tineret, pe la filiale. Dai din coate, te faci că lucrezi, mai te linguşeşti puţin, încerci să te faci important. Dacă şeful te apreciază, te introduce, încet, încet, în sistem. Dar trebuie să taci, să asculţi. Faci anticameră, zâmbeşti, nu pui întrebări (eventual, spui: „Am înţeles, să trăiţi!"), execuţi orbeşte totul. Apoi începi să prinzi gustul Puterii, să realizezi că există şi o altă lume. Lumea celor aroganţi, care se ascund în spatele imunităţii şi care confundă bugetul de stat cu propriul portofel. Şi aşa, poţi ajunge consilier, apoi expert parlamentar sau director prin vreun minister, cu puţin noroc, chiar şef de agenţie, secretar de stat, ori ministru, chiar. Treptat, crezi că a venit şi vremea ta, când poţi face pasul spre lumea celor care se consideră stâlpii societăţii. Şi atunci revine întrebarea: de ce această categorie de tineri politicieni ar mai fi interesată să-şi părăsească „ţărişoara" lor iubită, precum o fac… tinerii şomeri?

Fapt este că milioanele de români nu ştiu ce se întâmplă „sus", doar, eventual, bănuiesc! Cei ajunşi „stâlpii societăţii" - prin „meritele" enunţate - nu pot gândi cu mintea lor, nu pot vota după noţiunile lor despre bine şi rău, nu pot decât să mimeze docilitatea faţă de partid. Nu au dreptul decât să voteze. Contează doar cât timp fac jocurile celor care îi dirijează, care îi privesc şi îi tratează ca pe un singur vot în ecuaţia Parlamentului. Unul necesar stabilităţii partidului, coaliţiei.

Oare, asta este, în anul de graţie, 2016, România în care trăim? Lăsăm răspunsul la latitudinea oricărui, eventual, cititor al acestor rânduri…

Lasă un comentariu