Prima repriză a meciului de fotbal dintre Peru şi Argentina se terminase la egalitate: 0:0. După lovitura de deschidere din repriza a doua, mulţimea de pe stadion fierbea de emoţie. Un entuziasm de nedescris clocoti printre spectatorii argentinieni când mingea se opri în poarta peruanilor. Aceştia însă nu se lăsară bătuţi. Cu zece minute înainte de terminarea meciului, din gâtlejul răguşit al celor 50.000 de spectatori se auzi un singur strigăt: „Gol! Gol! Gol!" Bucuria a fost fără margini. S-a egalat!
Dar ce se întâmpla pe terenul de joc? Între arbitru şi jucători avea loc un schimb aprins de cuvinte. Se auzeau vorbe de ocară şi ameninţări. Arbitrul din Uruguai nu acorda golul. El spunea că fluierase cu puţin timp înainte, pentru că un jucător argentinian fusese faultat. Hotărârea lui a declanşat un ţipăt de mânie şi decepţie printre spectatori. Stadionul clocotea. Neliniştea masei de oameni se intensifica. În spatele lor, vechiul vrăjmaş al omului, diavolul, era prezent la datorie. Arbitrul, complet neputincios, a fluierat întreruperea jocului. Ca urmare, furia şi agitaţia luară o amploare şi mai mare. Mânia mulţimii nu mai cunoştea graniţe. Poliţia a început să folosească gazele lacrimogene. Mii de oameni se înecau, tuşeau, îşi frecau ochii şi totuşi nu puteau să vadă sub efectul gazelor lacrimogene. Dintr-o dată, mulţimea tresări ca zguduită de un şoc electric. Fiecare spectator ştia ce are de făcut: Afară! Numai afară! În momentul următor, mulţimea se înghesui spre ieşire, coborând spre tunelurile late de patru metri ce duceau sub tribune, afară în stradă. Fiecare dorea să-şi salveze viaţa, să poată să respire, să fie liber. În acel vârtej, mulţi au fost doborâţi şi călcaţi în picioare.
Însă urmă ceva îngrozitor. Uşile grele de metal de la capătul tunelurilor erau închise. Cu scurt timp înainte de terminarea jocului, oamenii de ordine îşi părăsiseră posturile pentru a urmări ultimele minute ale meciului internaţional şi nu s-au mai putut întoarce prin mulţime. Val după val de oameni aproape înnebuniţi, se rostogolea spre uşile închise. Ţipete disperate se distingeau fără a fi luate în seamă. Mulţi se sufocau striviţi sau călcaţi în picioare.
În această catastrofă, cea mai mare din istoria fotbalului, şi-au pierdut viaţa peste trei sute de oameni, iar numărul răniţilor a fost foarte mare. Uşile închise le-au blocat drumul spre viaţă şi libertate. Să mori în faţa uşilor închise este ceva îngrozitor. Imaginaţi-vă disperarea acelor oameni!
