Ca deputat PUNR, în două legislaturi, membru al Comisiei Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre, am avut prilejul ca, în perioada 1992-2000, să văd, nu din vreun interes personal, ci doar ca trimis parlamentar, mai multe ţări. Am fost, de mai multe ori, şi în Albania (Shqiperia), ţară vecină cu Muntenegru, Kosovo, Macedonia şi Grecia, cu ieşire la Marea Adriatică şi Marea Ionică. Vizitam Albania pentru prima oară, tocmai într-o perioadă în care, cu delegaţia parlamentară română, am văzut şi Siria. Siria de atunci, aşa cum scriam într-un editorial, mi-a lăsat o impresie deosebită. O ţară prosperă, în toate privinţele, cu luminoase perspective, deschise speranţe pentru un viitor încrezător şi promiţător, pe atunci cu mulţi specialişti în diverse domenii medicale, ale industriilor şi economiei, crescuţi la serioasa şcoală românească, vreo 5.000 la număr. O Sirie cu o splendidă oază Palmyra, cu uluitoare vestigii protejate de UNESCO, în care barbarii secolului 21 din al treilea mileniu, jihadiştii islamici, în întunecimea minţii lor, şi-au permis să tragă cu tunurile, cu armele, precum au procedat şi talibanii din Afganistan.
Pe atunci, Albania se afla, într-un fel, la polul opus al Siriei! Şi iată unde se află azi cele două ţări pe atunci văzute de mine. Una - Siria, azi într-o continuă prăbuşire, alta - Albania - într-un crescendo prezent şi un promiţător viitor.
De câteva ori am avut prilejul, ca membru al comisiei parlamentare amintite, să văd Tirana, capitala Albaniei, ridicată de arhitecţi italieni, cu acea arhitectură specifică romană, dar ajunsă, în acel moment, al primei mele întâlniri cu Albania, de nerecunoscut, în toate privinţele, să văd localităţi, precum Dürres, Vlora şi Kruja, vechea capitală a ilirilor. O dezamăgire. Dezordine. Decădere. Şi îngrijorare! Toate la un loc. Privindu-i pe poliţiştii albanezi, aflaţi pe străzi, mi-a reţinut atunci atenţia un amănunt: unii aveau uniformele rupte, pur şi simplu, cusute cu acul, aţa văzându-se bine. Nivel de trai? Ambasadorul nostru la Tirana vorbea atunci despre un venit lunar de doar câţiva dolari pe cap de albanez. Asta era situaţia. O ţară săracă, având o industrie, o economie, un moral albanez aflate la pământ. Într-un fel, ca şi pe la noi!
Trecând prin mai multe localităţi, cu uşurinţă se puteau vedea urmele dominaţiei lui Enver Hodja şi ale cancerului mai de demult al stalinismului, devenit platoşă grea, apăsătoare pentru o naţiune. Prin curţile şi grădinile fiecărei gospodării se mai păstrau, ca nişte uriaşe ciuperci de culoare gri, acele cazemate din beton, toate îndreptate spre Occident, împotriva unui închipuit duşman care, în acea mancurtizare colectivă, doar din acea parte putea veni! Aeroportul din Tirana anului 1996? Nu semăna, deloc, cu acea adevărată poartă aeriană a unei ţări! Totul părea înţepenit, îngheţat într-un trecut, în blok-starturile unui timp, ale unor necesare aşteptări, ale unei modernizări în pas cu vremea.
Am făcut, de fiecare dată, drumuri spre Kruja ilirilor, bastion al „Ţării vulturilor" din creierul de piatră şi cremene al munţilor. În stânga şi în dreapta drumului străjuiau nişte căsuţe mici, parcă şi ele pipernicindu-se sub vremile trecute şi prezente. Dar mai observam ceva atunci. Din loc în loc, nişte mici instalaţii, maşinuţe eficiente, probabil aduse de albanezii care munceau în străinătate, folosite la fabricarea unor cărămizi mai mari. Albanezii îşi făceau, cu acele cărămizi, case noi, vile chiar, după modelele văzute prin ţările în care munceau, prin Italia, Grecia, Elveţia, Germania şi America, pentru a aduce un ban acasă.
Peste patru ani, urmam acelaşi drum. O altă realitate. Vile frumoase, arătoase, de harnici şi buni gospodari ridicate, parcă de alţi albanezi, drumuri bune, bine întreţinute, până spre vechea aşezare - Kruja - din munţi. Era cu totul altceva. Ceva uimitor! Cei care lucrau prin Italia, mai ales, prin Grecia, prin alte ţări occidentale, s-au întors acasă cu bani şi au înălţat Albania, ţara lor, care nu mai semăna cu cea a lui Enver Hodja. Nici măcar cu Albania, cea cu cinci-şase ani în urmă. Nu mai era Albania de altădată, iar Tirana era capitala unei ţări prospere, iubită de fiii ei, mândri că duc mâna la inimă atunci când este intonat Imnul Naţional „Pe-al nostru steag e scris unire", pe muzica compozitorului român Ciprian Porumbescu. Mândri cu poetul Victor Eftimiu, de origine albaneză, darşi cu cel mai cunoscut scriitor albanez - Ismail Kadare.
Într-o Europă geografică, religioasă şi politică în continuă schimbare, Albania lui Skanderbeg are toate motivele să arate lumii şi vizitatorului o cu totul altă faţă a vremurilor pe care le trăim. Personal, am rămas impresionat de schimbările vizibile survenite după acea „Revoluţie Caritas", care părea, la acel moment, că va cufunda Albania în marasmul căderii iremediabile.
Hotărât lucru, Albania anului 2000, la ultima mea vizită la Tirana, nu mai semăna cu cea din 1996, nici măcar cu cea din luna martie 1998. Albanezul s-a trezit din somnul cel generator, în cazul multora, de moarte naţională. Meritul şi munca sunt ale albanezilor iubitori de ţară, de vatră strămoşească, dăinuitoare. Au dispărut, de la an la an, cele 750.000 de cazemate, stupide semne ale unui trecut, care, într-o perioadă stalinistă, păreau să dobândească semnificaţia unui „simbol naţional". Locul lor, al acelor „ciuperci" de prin curţile şi grădinile albanezilor, de pe văi şi dealuri, cu abrazururile îndreptate spre marea dinspre care, în marea naivitate a celor care au instituit sistemul de apărare de pe vremea lui Enver Hodja, trebuia să vină duşmanul, a fost luat de o realitate vizibilă la tot pasul. În preajma palatului fostului rege Leka, făcut zob pe timpul mişcărilor „Caritas", locul urâţeniilor edilitare de mai ieri a fost luat de un nemaipomenit pe aici avânt în domeniul construcţiilor, care se ridică tot pasul. Albanezii care au plecat, mulţi ilegal, cu ajutorul unor ambarcaţiuni pneumatice cu motor, dinspre portul Vlora, spre localităţi din Italia, apoi din Grecia, aduc cu ei proiecte pentru construcţiile ce urmează să fie ridicate. Aşa se face că locul magherniţelor insalubre de mai ieri a fost luat de proprietăţi înfloritoare, după model apusean. O confirmau şi domnii Teodorescu, Rizea şi Liţiu, ambasadorul, consulul şi, respectiv, ataşatul militar la Tirana pe atunci. Schimbări care nu mai miră pe nimeni. Printre schimbările esenţiale ale ultimului timp se situează şi migrarea populaţiei din nordul sărac, teritoriul politic al liderului Sali Berisha, spre sud, preferenţial spre Tirana.
Se spune că, fără „liberalizarea sălbatică" impusă de Berisha, n-ar fi fost posibil aşa ceva. N-ar fi fost posibil nici acordul de privatizare a primei bănci din Albania (Banca Naţională Comercială), nici recunoaşterea, ca minorităţi, a grecilor, macedonenilor şi sârbo-muntenegrenilor. Ţara cu 57% musulmani suniţi, 7 % ortodocşi şi 10% catolici, printre căpitanii şi apropiaţii lui Skanderbeg aflându-se şi Grapa, Kuca, Mamica, a intrat, încetul cu încetul, în rândul realităţilor spectaculoase. Această Albanie, printre urmaşii căreia se află şi strănepoţii fârşeroţilor Naim Frasheri (poet clasic albanez), Sami Frasheri (politolog), Ismail Frasheri (economist), alţi aromâni care ştiau bine de pe unde provin cuvinte precum „viezure", „brad", „mioară", „fluier", „mânz", „moş", „moşie", „zer", cu sonorităţi bolovănoase, dar reale, Albania aceasta se trezeşte la o nouă, altă viaţă. Iar sintagmele, până mai ieri folosite, peiorativ, despre „albanizarea" şi „bulgarizarea" României, vor trebui repede reconsiderate. Ritmul impus pentru trezirea Albaniei, de o realitate incontestabilă, este evident.
Cu aceste gânduri porneam în demersul meu pentru scrierea unui editorial la 13 iunie 2000. Aşa vedeam eu atunci Albania. Iar de atunci „Ţara vulturilor" se află într-o continuă schimbare. Iar când constaţi că unii români, înaintea întâlnirii naţionalelor României şi Albaniei de fotbal, în Campionatul European, se întorceau cu 68 de ani în urmă, vorbind despre victorii trecute şi o Albanie demult apusă, zău că te apucă, vorba poetului, o tristeţe iremediabilă!
