,,Treimea de ţară ce ne-a mai rămas, apărată până la ultima picătură de sânge"!
Între timp, lucrând până la epuizare, Tăslăuanu a făcut din biroul de informaţii al Corpului 4 armată Oneşti un model pe toată Armata a II-a. A reuşit să aducă şi vreo câţiva profesionişti în munca de culegere şi prelucrare a informaţiilor. În scurt timp a învăţat să citească aerofotografiile făcute din avion. Colonelul Eremia era cât se poate de mulţumit de ceea ce făcea Tăslăuanu, având numai cuvinte de laudă la adresa lui.
- Eşti grozav, domnule locotenent. Nu-mi vine să cred că ai reuşit într-un timp record să pui pe picioare o treabă pe care alţii n-ar fi terminat-o decât în câteva luni. Te felicit. Însă te rog să ai grijă şi de sănătatea dumitale, cruţ-o, că vor veni vremuri grele... După câteva zile a ajuns la Oneşti vestea că ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea, ar fi abdicat. Vestea s-a răspândit cu iuţeala fulgerului pe întregul front. ,,Ce se va întâmpla?... Oare colosul rus se va primeni sau se va prăbuşi"?, se întreabă Tăslăuanu. În scurt timp s-a aflat că vestea era adevărată. Tăslăuanu avea nişte presimţiri sumbre. A rămas pe gânduri multă vreme, străduindu-se să ghicească realitatea de acolo. ,,Căderea Rusiei din rândul aliaţilor ar însemna dezastrul nostru", cugeta el. În fine, ce-o da Dumnezeu!
Aici însă e început de mărţişor. Adia un vânt cald, de primăvară. ,,Mi-e dor de aer, de dragoste, de viaţă liberă. Mi-e dor de Tia!", notează Tăslăuanu. Dar primăvara a sosit şi în sufletele miilor de plugari aflaţi în tranşee. Nu mai au astâmpăr şi le clocoteşte sângele în vine. Aştepată ordinele de a porni la luptă, să termine odată cu duşmanii care au năvălit peste noi, iar apoi să se întoarcă la vetrele şi la ogoarele care-i aşteaptă. Speră să se întoarcă sănătoşi, spre a se putea bucura de pământurile pentru care regele şi-a dat cuvântul de onoare că vor fi ale lor. Au încredere în cuvântul regelui, dar tot mai au în sufletele lor o îndoială când se gândesc la boieri.
Alături de generalul Eremia Grigorescu, locotenentul Octavian Tăslăuanu a asistat la întoarcerea de pe front a trupelor Diviziei a 15-a cea care a purtat greul bătăliilor, condusă de general. Pe vitejia lor s-au răzimat celebrele vorbe ale sale ,,pe aici nu se trece"! Garda trece în pas de defilare prin faţa generalului Grigorescu. Cu hainele mânjite şi zdrenţuite, dar cu sufletul cald, defilau mândri, că şi-au îndeplinit datoria către ţară.
Sărbătoarea Învierii Domnului, Paştile, este tristă, ca şi Crăciunul. O tristeţe nedefinită stăpâneşte şi sufletul locotenentului Tăslăuanu. Priveşte indiferent la voia bună ce i-a cuprins şi pe români şi pe ruşi, care petrec împreună la popota ruşilor. Se simte singur şi pribeag, departe de cei dragi. Departe şi de Tia, cea care a devenit stăpâna inimii sale. Însă o telegramă primită în cea de a doua zi de Paşti l-a înştiinţat că Tia era grav bolnavă de tifos. Vestea i-a trecut prin inimă ca o săgeată înroşită în foc. Şi-a amintit dintr-odată de lumânarea ce s-a stins în ziua de Crăciun, la biserica din Vaslui ,,E a mea", i-a auzit deodată glasul ei abia şoptit. S-a aşezat în genunchi şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i redea sănătatea, că era tânără, trebuia să trăiască şi să se bucure de viaţă şi de iubire. N-a fost să fie. După câteva zile şi-a aruncat ochii pe ziarul România şi a dat peste necrologul Tiei. Ochii i s-au împăienjenit de lacrimi, a lăsat ziarul să-i alunece din mână şi un plâns cumplit i-a cuprins întreaga fiinţă. Se gândea că nu a putut măcar să-i aprindă o lumânare la căpătâi. ,,Aveam şi eu o fiinţă în lumea asta, de care-mi legasem sufletul, pentru iubirea căreia trăiam şi căreia îi închinasem gândurile cele mai frumoase. Odată cu dispariţia ei se închide şi în sufletul meu un mormânt drag. Iar sufletul ei a rămas cu mine ca să-mi încălzească inima şi să mă călăuzească. Dar oare de ce a trebuit să se întâmple aşa? Oare m-a uitat Dumnezeu? Sau poate a vrut să mă pedepsească? Ori, cine ştie, mă voi fi născut fără noroc..."
A închis ochii şi deodată a văzut-o pe Adelina, cu chipul ei blond, serafic, zâmbindu-i trist. Apoi locul ei l-a luat Tia, cu ochii ei mari, catifelaţi, Ambele l-au părăsit atât de repede şi atât de dureros. ,,Poate aşa a vrut Dumnezeu. Poate că locul lor este acolo sus, între îngerii cerului, nu pe acest pământ al suferinţelor şi nemerniciilor omeneşti", a gândit el.
A fost anunţată vizita Reginei Maria pe front, ceea ce a avut darul de a-i mai alunga tristeţea din suflet. Generalul Grigorescu l-a rugat să-i redacteze un discurs pentru primirea ei, pe care l-a încheiat cu urarea: ,,Mărită Doamnă a Românilor, bine aţi venit în mijlocul ostaşilor! Să trăiţi, Stăpână a sufletelor noastre, Împărăteasa de mâine a României Mari"! Tăslăuanu a însoţit-o peste tot: în spitale, în mijlocul soldaţilor, la Mănăstirea Caşin, aproape de front, pe pământul răscolit de obuzele artileriei inamice. Alături de ea, Tăslăuanu a simţit că sufletul său renăştea. Renăştea odată cu noua oaste ce se năştea pe pământul însângerat şi bântuit de durere al Moldovei. Aici soseau contingente noi, arme noi, moderne, artilerie grea. ,,Această armată este singura noastră nădejde, căci în ruşi, de la început n-aveam nici o încredere. Ruşii se puteau retrage pe Prut, pe Nistru, chiar şi mai departe, dar noi unde să ne ducem dacă pierdem Moldova?, se întreabă locotenentul Tăslăuanu. Aşa era. În fiecare ostaş, de la soldaţi, la ofiţeri, trăia conştiinţa că acea treime de ţară care le-a mai rămas românilor trebuia apărată până la ultima picătură de sânge.
(va urma)
