„Poate că omul e făcut numai din cuvintele lui..."
László Tõkés
Fost colaborator a două servicii de informații comuniste - al Securității și al AVO, serviciul de informații ungar -, fost episcop reformat, fost președinte de onoare al UDMR, fost vicepreședinte al Parlamentului European, fost soț adulterin (fost, pentru că soția sa a divorțat de el) și fost cavaler al Ordinului Steaua României, László Tõkés a fost, este și va fi, în calitate de agent de influență, un vector al războaielor psihologice și de imagine împotriva României.
Pentru a putea argumenta atât aserțiunea cuprinsă în titlu, cât și pe cele de la sfârșitul frazei de mai sus, va trebui să prezint, cu riscul de a părea didactic, câteva noțiuni necesare sine qua non nu doar lămuririi titlului, ci și înțelegerii conținutului acestui eseu.
Agentul de influență este „un fel de agitator în stare pură care încearcă, la comanda puterii-origine, să destabilizeze, la modul general, societatea-țintă adversă" [Roger Mucchielli, La Subversion CLC, Paris, 1976, p. 35.]. Alți autori nu sunt pe deplin de acord cu această ultimă nuanță și consideră că agentul de influență încearcă să manipuleze opiniile publicului - inclusiv ale celui internațional - în beneficiul celui care l-a recrutat prin utilizarea de informații tendențioase, eronate sau falsificate [Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, de la Calul Troian la Internet, Editura Antet, 2009, p. 21].
Procedeul preferat al agenților de influență este logomahia [cuvânt din greaca veche, însemnând „luptă prin cuvinte", prin combinarea vocabulelor: lógos, cuvânt, și máhe, luptă], una dintre formele cele mai insidioase ale dezinformării. Urmărind denigrarea, discreditarea inamicului, expunerea sa deriziunii, disprețului sau ridicolului, logomahia constă în folosirea de formulări care să solicite emoțiile și care, prin colportare și promovare sistematică, sfârșesc prin a fi acceptate ca adevărate [Vladimir Volkoff, Dezinformarea - armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9].
Aceste formări sunt concepute de specialiști conform mecanismelor psihice, publicității, dar care urmăresc obținerea unui efect invers: acela de a-l face odios pe adversar și supunerea sa oprobriului publicului. Exemplele în literatura de specialitate sunt numeroase, începând cu Primul Război Mondial «Halt the Hun!» - Oprește-l pe Hun (referire la germani), «Hun or Home», Al Doilea Război Mondial: «Good shooting and Hunting: TO BERLIN!» sau epoca Războiului Rece: «Vânătoarea de vrăjitoare» (referire la McCarthy - creație KGB), «Besser rot als tot» - Mai bine comunist decât mort - creație STASI. Așa cum voi arăta, «pogromul de la Tg.-Mureș», «bomba etnică cu explozie întârziată» (referire la minoritățile maghiare), «epurare etnică» și altele sunt exemple tipice de formulări logomahice.
Unul dintre cei care a intuit printre primii potențialul deosebit al luptei prin cuvinte a fost Niccolo Machiavelli care scria în „Principele" - primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se creadă"…
Intuiția genială a lui Machiavelli poate fi explicată prin o teoremă formulată în 1928 de sociologul american William I. Thomas: „Nu este important dacă interpretarea este corectă sau nu - dacă oamenii definesc anumite situații ca reale, în consecințele lor, acestea se vor manifesta ca reale". Bazată pe conceptul definirii de situație, teorema lui Thomas arată că semenii noștri nu reacționează doar la situațiile obiective, ci și la semnificațiile pe care le atribuie unor situații despre care pot fi făcuți să creadă că sunt reale.
Cel care a atras atenția asupra repercusiunilor perverse ale falselor definiri de situație a fost un alt sociolog, Robert K. Merton. Într-un articol care a făcut epocă, publicat în 1948, Merton a demonstrat că acestea, dacă nu sunt combătute prompt și eficient, dobândesc o forță interioară de a se consolida și de a produce efecte. Merton a denumit această forță „The self fulfilling prophecy"- profeția care se realizează prin ea însăși.
Capacitatea falselor definiri de situație de a produce efecte prin promovarea lor sistematică stă la baza mecanismului psihic al operațiunilor de publicitate, dar și la a celor de subversiune realizate, în principal, prin dezinformare și intoxicare.
Ambele concepte au fost studiate minuțios de Vladimir Volkoff, fost consilier al serviciilor secrete franceze. Acesta consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului în scopuri politice, folosind «informații deturnate», adică tendențioase, eronate sau falsificate. În ceea ce privește intoxicarea, ea este o tehnică care țintește un grup restrâns de factori de decizie și constă în furnizarea de informații deturnate pentru a-l determina la anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea [Vladimir Volkoff, Dezinformarea - armă de război, p. 22].
Aceste gen de „informații", potențat de zvonuri insidioase [Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, cel mai vechi mijloc de informare din lume, Editura Humanitas, 1993, p. 228], este colportat de agenții de influență prin așa-numitele cutii de rezonanță: în general mass-media - presa scrisă și audio-vizuală -, Internet, rețele de socializare, dar și prin lideri de opinie, personalități civile sau religioase, diverse organizații non-guvernamentale sau de lobby.
Volkoff a ajuns la concluzia că dezinformarea reprezintă rezultanta unei concepții politice: este sistematică, concepută și pusă în aplicare de profesioniști, recurge prioritar la mass-media și se adresează opiniei publice naționale sau internaționale.
Henri-Piere Cathala, un alt specialist de marcă, specifică în plus că dezinformarea implică disimularea surselor și a scopurilor reale, precum și intenției de a face rău. Dezinformarea se numără printre acțiunile psihologice subversive, vizează distrugerea moralului adversarului sau compromiterea gravă a acestuia și este o formă de agresiune [Henri-Piere Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, București, 1991, p. 24].
