Un ţăran care nu era foarte mare ştiutor de carte nu mergea nicăieri fără a lua cu el şi cartea de rugăciuni. Memoria nu-l ajuta foarte tare ca să înveţe rugăciunile pe de rost, astfel că pe unde mergea, lua cu el şi cartea, care de acum era roasă de vreme şi avea toate foile îngălbenite de atâta buchisit.
Într-o zi, ţăranul nostru plecă cu căruţa într-o grabă foarte mare, iar după ce merse multe stadii, îşi aduse aminte că ar cam fi ora rugăciunii. Scotoci în traistă, dar văzu că nu-şi luase cu el cartea de rugăciuni. Uitase să verifice de acasă dacă are cartea în traistă sau nu. Se supără şi se mâhni. În mersul calului aşa, se strădui din răsputeri să-şi aducă aminte o rugăciune, dar în nici un fel nu reuşea, aproape că-i venea să plângă când, din senin, ce se gândi: „Doamne, Tu care eşti bun şi le ştii pe toate şi pe toate le ierţi! Uită-te şi la mine păcătosul că mi-am uitat acasă cartea de rugăciuni! Şi fiindcă altceva nu mă pricep a face, uite, jumătate de oră eu o să rostesc alfabetul de la cap la coadă...Şi de acolo să alegi Tu literele care alcătuiesc rugăciunile, căci Tu le ştii pe toate şi uite aşa poate voi simţi şi eu că mă rog!"
Se spune că un înger, auzind aceasta, a spus în sinea lui: „Viu este Domnul, Dumnezeul nostru, că nu am auzit până astăzi o rugăciune mai puternică decât aceasta de acum, a ţăranului"…
