Eu, împreună cu poetul Aurel Hancu și foarte mulți ca noi, am fost prima generație în neam care, pe suitoarea cărare a vieții noastre, am purtat de la teniși până la adidași, distanță mare de civilizație și cultură, într-un timp atât de scurt. Tot noi am ajuns de la scrisul la școală în clasele primare, pe tăbliță, la calculator, de la mersul cu vaca la păscut, la slujbe importante și, repet, toate doar într-o singură viață de om.
Eu, împreună cu poetul Aurel Hancu și mulți ca noi, vom fi probabil ultima generație, care mai poartă în inimă, gând și suflet, nostalgia satului, buricul lumii noastre de-atunci și acum, singurii care, în tremurul discret și de neoprit al unei gene, mai lăcrimăm încă atunci când ne gândim la el.
Eu, împreună cu poetul Aurel Hancu și foarte puțini ca noi, ne mai întoarcem din când în când, (de la o vreme tot mai rar) în sat, acolo unde azi-mâine nu vom mai avea pe nimeni apropiat, cunoscut, știut, cu care să mai schimbăm o vorbă, să ne aducem aminte de-ale noastre, de lumea cea curată, fericită și lipsită de griji a copilăriei, de datini și obiceiuri trecute de-acum în uitare, de câte și mai câte
ne-au rămas în minte, în țandăra unui gând, uitat într-o lăcrimată clipă de veșnicie.
Nici eu și nici poetul Aurel Hancu poate nu vom dori să ne petrecem lungul somn al veșniciei în țintirimul satului din deal, ca încheietori de neam și de lume, pe care am simțit-o acolo și o știm, fiind primii care vom trăda satul, locul care ne-a dat, ne-a crescut frumos și curat, ca să fim oameni de trebuință acestei țări. Și cu siguranță că, din această clipă, copiii noștri, cei născuți și crescuți la oraș, nu vor simți, nu vor mai înțelege, nu vor mai dori să ajungă vreodată trăitori într-un sat.
Așadar, eu și poetul Aurel Hancu, generația noastră, suntem ultimii născuți într-un sat căruia i-am cunoscut și gustat toată dulceața și amărăciunea, înstrăinați și vânduți acum fiind pentru vecie orașului cel sec, rece, fără suflet și simțire, cloacă pentru toate păcatele lumești, născător de patimi și dorințe, meschin, ateu, închinător doar zeului ban, râvnitor de cât mai multă putere. E drept că nici satul copilăriei noastre nu mai e ce-a fost odată, oamenii sunt de-acum tot mai hulpavi, mai ascunși, prea mulți haini la suflet, setoși după avere, dar păstrând încă multe lucruri bune, frumoase și curate, care alină, mângâie și mai stâmpără încă din amăreala acestei mincinoase vremi.
Asta am simțit eu când am citit acest recent volum de poezii, „Acasă", lansat de poetul Aurel Hancu, dorința lui de a ne lăsa în vers nealterata lume a copilăriei și tinereții sale, oameni, locuri, datini și obiceiuri, tot și toate aflătoare sub pază și ocrotire divină. Așa a crezut sufletul lui de poet că va putea nemuri pentru urmași o lume ce l-a dat, ce l-a crescut, dar care acum apune pentru totdeauna. Și în acea lume, el nu vede, nu simte, nu trăiește numai frumusețea, numai bucuria, ci și nesfârșitele lipsuri și necazuri, toată amăreala vieții, ruga și speranța omului că Bunul Dumnezeu se va milostivi de el, îi va schimba soarta și norocul.
Poeziile închinate mamei, copilăriei, tuturor simțurilor sale de-atunci sunt, nici nu se putea altfel, cele mai frumoase, mai calde, mergând la sufletul cititorului, celelalte selectate pentru a întregii volumul vizează personalități, evenimente, locuri, oameni, cărora poetul s-a simțit dator să le dăruiască o poezie de recunoștință, stimă, prețuire, semn că ele au însemnat ceva, cândva, în viața poetului.
Cunoscându-l de foarte mult timp pe distinsul poet Aurel Hancu, zbaterea lui continuă pentru promovarea frumosului prin poezie, tot ce a făcut el o lungă perioadă de timp pentru toți poeții de pe Târnava Mică și nu numai, cred cu tărie că urma trecerii sale prin această parte de lume va fi adâncă și apăsată, iar dreptul lui la neuitare asigurat.
Cu acest volum de poezie, „Acasă", Aurel Hancu își întregește, își rotunjeste, își mărețește o parte a vieții sale consacrată poeziei, lăsându-ne nouă plăcerea să-l cunoaștem, să-i simțim zbaterea, arderea, credința în Bunul Dumnezeu, Veghetorul său, cel care l-a picurat cu har pentru a ne îndulci nouă, muritorilor de rând, o parte din clipele trecătoarei noastre vieți. Așa că, la rândul tău, poete, dator ești pentru totdeauna Preamăritului să scoți în fiecare zi din fântâna sufletului tău o cană de apă vie și curată și să o torni în vers.
Numai astfel îl vei mulțumi pe El și mai apoi pe noi pentru darul primit, și-ți vei putea exprima recunoștința că El, Măritul, te-a ales pe tine dintre atâția alții să fii purtător de dumnezeiasă pană poetică. Pentru că dumnezeiască pană au în mâna lor toți cei care transformă goliciunea unui cuvânt în vers, nestemată însuflețită, care alină sufletul muritorului de rând, făcându-l să vibreze, să se înfioreze, să se bucure și să se îmbune, ridicându-l pentru o clipă de-asupra nemerniciilor acestei lumi.
Aurel Hancu, la acest început de mileniu III și de veac XXI, când poezia și arta, în general, din dorința de originalitate, își pierd adesea „busola" în stiluri alambicate, într-o babilonie de imagini care nu spun nimic sau, care, prin codul ultrasubiectiv, nu se lasă decriptate, el, poetul de pe Târnava Mică, se smerește pe sine, asumându-și un stil, de factură clasică, ce pendulează între modernism și tradiționalism, optând pentru „simplitate, armonie și profunzime" (cum el o mărturisește în eseul: „Autorul despre sine însuși", p.179).
Nu pot să nu reproduc poezia, „Acasă", care, după opinia autorului ei, ar merita să figureze, cu cinste, într-o antologie universală de poezie:
„Nu-i nicăieri mai bine ca acasă. // De te-ai ivit într-o cocioabă, frate, /
de n-ai pe nimenea pe lume, rudă, / de numai inima îți bate /
și chiar de ți se pare viața crudă - // Nu-i nicăieri mai bine ca acasă. //
Acas`, bordeiul în palat se schimbă, / durerea se-nveșmântă-n bucurie /
și vorbim cu toți aceeași limbă, / oricât de-ntinsă vița să ne fie. //
Nu-i nicăieri mai bine ca acasă. // Și ieri și azi și
mâine-notdeauna, /
pământ și cer clădim aceeași casă, / cu toții, negreșit, noi suntem una /
și vom trăi de-a pururea acasă. // Nu-i nicăieri mai bine ca acasă. /
Și moartea-i înghițită de-nviere / și Dumnezeu cu tine stă la masă. /
Nici cel de mult, nici cel de-acum nu piere. // Trăim cu toții, laolaltă - acasă. /
Nu-i nicăieri mai bine ca acasă. // Și vine vremea când vom fi acasă - /
din orice seminție ne vom trage, / vom locui cu toți aceeași Casă /
și vom slăvi de-a pururi doar un Rege. // Nu-i nicăieri mai bine ca acasă. //
Nu-i nicăieri mai bine ca Acasă." //
