Motto: „Ceea ce rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale… Dacă întrebăm întâi de obiectivul spre care trebuie orientat întregul război pentru a fi mijlocul adecvat scopului politic, vom constata că acest obiectiv este deopotrivă de schimbător ca scopul politic și circumstanțele specifice războiului."
La începutul secolului al XX-lea, în Europa erau mai multe puteri continentale: Germania, Austro-Ungaria, Franța, Marea Britanie și Rusia. Mai era și Imperiul Otoman, însă existența acestuia era în strânsă dependență de menținerea statu quo-ului. Deși aflate în tabere adverse, Austro-Ungaria și Rusia doreau desființarea acestei din urmă puteri.
După anul 1882, Tripla Alianță a Puterilor Centrale au inclus Italia, iar din 1883, în mare secret fusese cuprinsă și România. De cealaltă parte, începând din aprilie 1904 se constituie Tripla Înțelegere, cunoscută și ca Antanta, al cărei început se datora Parisului și Londrei care au semnat o înțelegere bilaterală în scopul rezolvării problemelor coloniale, respectiv: Franța avea mână liberă în Maroc, iar Marea Britanie în Egipt și, totodată, era clar semnalul dat Germaniei care se manifesta prin dorința tulburării stabilității continentale și cu ambiții la scară mondială. În august 1907 Rusia regla cu Marea Britanie vechile lor probleme din marele joc asiatic: Imperiul Țarilor își obținea propriile-i interese în nordul Iranului de astăzi, iar Londra avea influență exclusivă în Afganistan și Tibet. Constituirea acestor două mari alianțe se datora nesiguranței fiecăruia dintre statele ce le compuneau. Ceea ce doreau aceste puteri să obțină era: Rusia, înfrântă de japonezi în 1905, blocată spre Est, avea ca singură posibilă direcție de extindere Sud-Vestul, adică spre strâmtorile Bosfor și Dardanele, al căror control era necesar pentru ca ulterior să transforme Marea Neagră în „lac rusesc" și totodată să recreștineze și rusifice fostul Constantinopol, rebotezat Istanbul. Marea Britanie dorea ca Germania să nu-i devină rivală maritimă și, mai presus de orice, ca nicio putere europeană să nu pună în primejdie neutralitatea Belgiei care, în viziunea englezilor, reprezenta punctul de maximă rezistență și securitate proprie. Franța era dornică de revanșă față de Germania, cu care pierduse războiul franco-prusac soldat cu un tratat de pace umilitor în 1870-1871, în urma căruia a fost obligată să cedeze teritoriile Alsacia și Lorena (1871). De cealaltă parte, din Tripla Alianță a Puterilor Centrale, Austro-Ungaria dorea să obțină o sferă de influență în Estul Europei asupra Cehiei, Slovaciei, Poloniei și a unei părți din Ucraina și ulterior o expansiune proprie în Sud-Est - spre Balcani și Imperiul Otoman aflat în decădere. Germania dorea să submineze supremația britanică pe mare și, totodată, să evite încercuirea franco-rusă pe uscat, pentru a avea cale liberă spre zone ce urmau a fi făcute colonii ale sale.
În urmă cu aproape 50 de ani, istoricul francez Jacques de Launay vedea motivul izbucnirii Primului Război Mondial în faptul că prințul moștenitor al Austriei, arhiducele Franz-Ferdinand, care tocmai asistase la manevrele din Bosnia, iar acum, 28 iunie 1914, se afla în vizită oficială la Sarajevo, însoțit de soția sa ducesa de Hohenberg și de guvernatorul Bosniei, mareșalul Potiorek, după recepția de la primărie, a plecat cu mașina traversând orașul invadat de mulțime. În clipa în care mașinile oficiale din convoi - neprotejat de nici un cordon de trupe - schițează un viraj către o mică stradă laterală, un tânăr își descarcă revolverul asupra arhiducelui și soției acestuia. Asasinul este studentul bosniac Gavrilo Prinzip, care a fost prins imediat de poliție. Guvernul vienez și-a pus imediat o întrebare fundamentală: guvernul sârb avea vreo implicare în această conspirație? Ca urmare, magistrații austro-maghiari au deschis o anchetă judiciară. În fața Curții au fost aduși 24 de tineri, dar procesul avea să înceapă doar la 14 octombrie 1914, după ce războiul deja izbucnise - „Viena nu voia ca judecata să poată pune sub semnul îndoielii temeinicia acțiunii militare punitive întreprinse contra Serbiei în urma atentatului". Toți cei 24 de tineri, dincolo de declarațiile confuze sau de unele regrete exprimate, aveau convingerea că mizeria Bosniei se datora faptului că Imperiul Austro-Ungar era dominat de germani și de maghiari și că ei doreau desprinderea lor de monarhie.
„Zece teze s-au înfruntat în aproape 700 de broșuri și articole de presă pe tema adevăratelor cauze ale atentatului", din care, după părerea istoricului Jacques de Launay, doar 4 dintre ele pot fi reținute:
1. Complotul a fost conceput și organizat de guvernul de la Belgrad;
2. Conspirația a fost ațâțată, organizată și înarmată de un grup de ofițeri sârbi, care au acționat independent de guvernul lor;
3. Guvernul de la Viena, care știa că atentatul trebuie să aibă loc, n-a făcut nimic ca să-l evite;
4. Atentatul a fost opera francmasoneriei internaționale.
Erich Zöllner, autorul cărții „Istoria Austriei", referindu-se la atentat, este de părere că „Despre evenimentele care au determinat Austro-Ungaria să declare acel război Serbiei, care va declanșa apoi Primul Război Mondial, nu suntem prost informați, dar există opinii divergente în aprecierea izvoarelor principale, care în plus numai datorită motivelor lingvistice nu pot fi valorificate de regulă decât parțial de către cercetarea de specialitate: în definitiv chiar și cunoașterea cea mai temeinică a bazei documentare nu ar furniza decât o imagine incompletă, pentru că nici documentelor nu li se încredințează tot adevărul. Este de la sine înțeles faptul că pasiunile naționale și intențiile politice împiedică în bună măsură obiectivitatea cercetării îndeosebi atunci când se urmărește prioritar «clarificarea chestiunii vinii provocării războiului»". Opinia cel mai des împărtășită de istorici este că Primul Război Mondial nu a fost conceput ca o expediție de răzbunare pentru moartea moștenitorului tronului ci, „mai curând a fost al treilea război balcanic, reacția întârziată a Austro-Ungariei la stresul provocărilor - și poate al ocaziilor pierdute -, generate de primele două războaie balcanice. În cursul celor două războaie și în perioada care le-a urmat monarhia dualistă și-a mobilizat armata, cel puțin parțial, de mai multe ori. Prima oară pentru a proteja Bosnia și a contracara o demonstrație de forță a Rusiei în Polonia; apoi de două ori pentru a asigura inviolabilitatea creației sale - Albania, și a da greutate ultimatumurilor către Muntenegru, în primăvară, și Serbia, în toamna lui 1913", afirmă istoricul austriac Lothar Höbelt.
(va urma)
