MAREA DESȚĂRARE ROMÂNEASCĂ POSTDECEMBRISTĂ

Istoria românească a cunoscut un fenomen uman de masă numit băjenie, al cărui înțeles intră tot mai mult în conul de umbră al arhaismelor, întrucât s-a petrecut în urmă cu mai multe secole, mai ales în Principatele Române și, în general, în Balcani. Mii de oameni își “luau lumea în cap”, de teama unor jefuitori, adesea fără altă ocupație decât tâlhăria. Așa au ajuns mii de aromâni din Mescopole la Nordul Dunării, acum peste două secole și jumătate, din pricina turcilor pașei din Ianina, iar munteni și olteni s-au retras spre zona de munte.

Ștefan Meteș a cercetat și redat cu acribie trecerea în Moldova și Țara Românească a unui număr mare de români transilvăneni, între secolele al XII-lea și al XX-lea, numiți uneori “ungureni”, încât nordul Munteniei și Dobrogea au o mulțime de localități ai căror locuitori sunt urmașii celor veniți de peste munți. Peste 300.000 de români transilvăneni au emigrat în America, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, acțiune stimulată de statul maghiar, pentru a micșora predominarea românească.

Nu numai acte de forță pot genera “desțărarea”, ci și înrăutățirea situației locuitorilor pământeni, datorită unor anumite evoluții. Mark Mazower prezintă, în “Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX” (Ed. Litera, 2019), realitatea că, după 1989, “industrii și orașe întregi au intrat în colaps” în fostele țări comuniste din estul Europei, ceea ce a făcut ca un număr “din ce în ce mai mare de muncitori... (să migreze) înspre alte țări”. Rezultatul este că “globalizarea forței de muncă pune sub semnul întrebării definițiile curente ale cetățeniei, culturii și tradițiilor naționale” (p. 701). Integrarea unui număr atât de mare de migranți economici este resimțită spiritual, căci “capitalismul nu creează sentimente de apartenență capabile să rivalizeze cu cel de loialitate pe care-l resimt (emigranții - n.n.) față de statul” din care provin (idem, p. 708).

O asemenea “băjenie”, de proporții nemaiîntâlnite pe timp de pace, s-a petrecut sub ochii noștri, situându-ne pe locul doi după sirieni, care, totuși, au avut parte de un război. Mulți cercetători, dar și oameni simpli, se întreabă asupra motivației acestui exod fără precedent. Cine și cu ce s-a greșit? Este neîndoios că, dacă unii au greșit, neștiind cum să facă trecerea de la economia centralizată la cea privatizată, alții plănuiseră din timp să o facă în așa fel încât să devină profitorii ei, să se îmbogățească. Erau cei care nu numai că știau de schimbarea de putere și regim, dar au și participat la ea, în colaborare cu forțe străine, dornice să se înfrupte și ele din munca de decenii a poporului român. Având în vedere că fosta hegemonă cunoștea economia românească, ca pe cea proprie, știa pe ce e rentabil să pună mâna, ce trebuie să cumpere și apoi să falimenteze, pentru a lovi fosta aliată, este clar că Rusia a avut un rol nefast. Ea dispunea de agentura cea mai vastă și “rodată” de agenți informatori și de agenți de influență. Erau aceiași care aveau propriile ambiții de chivernisire și cea mai bună cunoaștere a economiei, grație posturilor ocupate în vechiul regim. Nu putea lipsi masoneria, ce avea și ea propriii agenți, în general cunoscuți de organele de contraspionaj, dar care și-au dorit și ele o parte din pradă în conivență cu cei pe care i-au urmărit. În consecință, și-au “trădat comandantul suprem”, dar, prin colaborarea cu străinii doritori de averi nemuncite pe seama poporului român, și-au trădat și țara. Un serial cu două episoade, publicat de revista Lumea din iunie și iulie 2020, intitulat “Loja masonică B'nai B'rith și lovitura de stat din decembrie 1989”, dovedește că această lojă exclusiv evreiască, centrul unic de comandă al masoneriei românești, a avut un rol major în amintitul eveniment, probabil în colaborare cu KGB.

Rezultatul a fost numărul relativ mare de membri ai lojii în organele postdecembriste și promovarea intereselor unor întreprinzători evrei. După cum se poate vedea, candidații la devalizarea muncii românilor au fost destul de numeroși și probabil s-au contrat înainte de a ajunge la “coexistență pașnică”. Puțin le-a păsat că milioane de români au trebuit să plece în pribegie. Autoritățile îndrituite cu evidența populației oferă date foarte aproximative, dovadă fiind alegerile generale, când numărul votanților este raportat la un număr nesigur de rezidenți. De la 3 la 4-5 milioane de români plecați este prea mult.

Economistul Vasile Stan prezintă în volumul “Falimentarea economiei naționale” (voi. 1, Ed. Saeculum vizual, 2009) acapararea economiei românești de capitalul străin, ruinarea întreprinderilor privatizate și distrugerea lor, generatoare până la urmă a exodului a milioane de români.

Fiecare dintre noi cunoaștem falimentele și distrugerile din vecinătatea apropiată și exodul dintr-o zonă și mai restrânsă. Auzim sau vedem abandonul a zeci de case în localități cunoscute, auzim și, mai rar, vedem sute de sate dispărute sau pe cale de dispariție. Marele exod ce a urmat constituie “un cadou pentru țările avansate, ce rotunjesc PIB-ul țărilor occidentale”, unde “milioane de români sunt umiliți pe câmpiile aride (...), având soarta robilor de odinioară” (p. 6), arată Stan. Dacă noi constatăm, cu durere, că ni se depopulează o mulțime de localități, italienii și spaniolii, îndeosebi, sunt încântați să-și revitalizeze agricultura și să-și populeze satele și orășelele agricole, abandonate de un tineret ce nu mai vrea să facă agricultură. Sporirea populației Italiei cu peste 1,2 milioane de români, adică cu peste 2% din total, i-a sporit PIB-ul cu un procent și mai mare, având în vedere că este vorba de o populație matură și aptă de muncă. Aceleași avantaje, dar la proporții mai mici, le au și spaniolii, iar, de câțiva ani, și englezii și germanii.

Pentru menținerea economiei moștenite de la regimul comunist, autorul purcede de la necesitatea ca “economia de piață... să înceapă cu privatizarea” (p. 44), urmată de “retehnologizarea imediată a întregii economii” (p. 46). Vasile Stan constată că nu s-a procedat așa. Valorificarea superioară a potențialului economic moștenit, arată Stan, nu se putea realiza pe baza concepției afirmate de premierul Petre Roman: “Industria românească e un morman de fiare” (p. 67). A face o asemenea reclamă însemna discreditarea propriului patrimoniu în fața potențialilor cumpărători ori investitori. Atâta așteptau aceștia, pentru a obține prețuri de cumpărare de batjocură.

Așa a și fost. Ca locuitor în Baia Mare, am putut vedea dezastrul suferit de întreprinderile din acest oraș, oarecum mono-industrial, dar nu numai, și am aflat din presă, dar și din discuții la o șuetă, ce învârteli se făceau aici. Mă voi referi, deci, la acestea. La insistențele unei anumite ambasade, Combinatul Cuprom din Baia Mare, singurul ce obținea lingouri de aur marcate și valorificabile la Bursa aurului de la Londra, a fost vândut la prețul de 111.000 de dolari, după ce statul român l-a dotat cu un coș de dispersie de înălțimea lui Empire State Building. După ce a lucrat o vreme la foc mic, a fost abandonat și jefuit de bande organizate de vânzători de fier vechi și alte metale, sub ochii indiferenți ai autorităților. Un bun valorând câteva miliarde de dolari, furnizorul întregii cantități de cupru necesar țării și a aurului bancar a fost pierdut, pentru a îmbogăți cine știe ce șacali. Flotația Centrală Baia Sprie, antemergătoare Combinatului, un unicat și ea, ca dotare și capacitate, în loc să fie conservată cum s-a hotărât, după închiderea mineritului de neferoase din 2007, în eventualitatea unei renașteri a mineritului, măcar a celui cuprifer, a fost așa de bine păzită, încât a căzut și ea pradă aparatelor de sudură, îmbogățind alți șacali.

Ca trăitor în zonă, am mai văzut o părăduire, ce-a lăsat fără locuri de muncă 7.000 de femei de la Maratex. Dacă Combinatul a fost “aranjat” de un anglo-indian, Maratex a fost anihilat de afaceriști germani, ce au falimentat întreprinderea, iar apoi au distrus și halele atât de rezistente, încât au trebuit sparte cu picamerele, pentru că li s-a oferit o sumă frumușică pentru... terenul gol! Al patrulea obiectiv băimărean, făcut praf, a fost întreprinderea de piese auto ce aproviziona Uzina Pitești și magazinele de piese auto. A fost lucrat de așa natură, încât a falimentat și “șomerit” vreo 2.000 de oameni. Numai cele patru unități - și au mai fost și altele - au lăsat fără locuri de muncă vreo 15.000 de oameni.

Iată originea băjeniei românilor, a unui mic afluent al fluviului ce a golit țara și a umplut Europa. Și mai revoltătoare a fost privatizarea industriei metalurgice, încăpută, cu excepția Galațiului, în mâna fostului stat hegemon, gemând de industrie metalurgică încă de pe vremea lui Stalin, Hrușciov și Brejnev. Acesta a distrus ce a cumpărat, cu excepția Alromului, pentru care cineva a obținut curent electric ieftin, ca să-i sporească profiturile!

Cazul cel mai flagrant a fost Combinatul de sârmă de la Câmpia Turzii, unde, după falimentarea după grafic, a urmat demontarea întregului utilaj, pentru ca nu cumva românii să reia producția de sârmă, oferind în schimbul lui metal echivalent ca greutate și valoare! Privatizare pentru eliminarea unui adversar!

A început “drama unui popor de 23 de milioane, jefuit de avuția realizată în zeci de generații”, nevoit să-și lase “neamul, familia, copiii și vatra și să pribegească prin periferiile din Occident, făcând munci umilitoare, hăituiți, batjocoriți și tratați ca oameni de mâna a treia” (Vasile Stan, op. cit., p. 77).

Se poate spune că marea privatizare elaborată de guvernul Roman a fost un mare eșec, conchide autorul (p. 89). De această situație nu au fost vinovate direct guvernele vest-europene, ci marile companii private occidentale, ce au vrut să acapareze în totalitate piața românească, distrugând capacitățile de producție, având același profil, deseori la propriu ori cumpărându-le de la Fondul Proprietății de Stat, la prețuri de nimic, cum am oferit un exemplu. Contractele de privatizare prin care se făcea transferul de proprietate au fost adesea secretizate la capitolul de obligații, ce reveneau noilor proprietari privind retehnologizarea și termenul finalizării lor, menținerea personalului, penalizările la care se expuneau dacă nu le respectau, mergând până la anularea contractului și revenirea la stat a întreprinderii privatizate, fără nicio compensație. FPS avea obligația de a urmări îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, să avertizeze cealaltă parte pentru nerealizarea lor, pentru că proprietatea era, totuși, una condiționată. Nici vorbă de așa ceva, noii proprietari având în funcționarii FPS niște oameni foarte înțelegători; or, la noi, toleranța și nebăgarea de seamă nu sunt gratuite. Noii întreprinzători cunoșteau tradiția obținerii bunăvoinței la români și s-au conformat. Secretizarea părților sensibile nu permite nici măcar astăzi să știm dacă acele contracte cuprindeau asemenea măsuri preventive - pentru țară, în fond - și nici duritatea lor. Știm numai că niciun cumpărător străin de capacități productive în România n-a pierdut și pățit nimic – dovadă că și vânzătorii și cumpărătorii au fost “oameni de cuvânt”.

Nu la fel de înțelegător este Vasile Stan. Acesta crede în “forțe diversioniste străine (care) au fost ajutate masiv de cercuri de interese trădătoare din interior, infiltrate la vârfurile conducerii societății” (p. 31). Acuze deosebit de grave, ce nu implică numai furtul, ci și premeditarea, “falimentatea «programată» a economiei românești” (p. 7). Aceasta este credibilă pentru vânzările făcute către întreprinzători ruși, ce erau doar administratorii unor companii deținute de statul kaghebist, cum am argumentat în articolul “Cădere controlată sau prăbușire?”, publicat în numărul din aprilie 2017 al revistei de față. Victor Duță afirmă în cartea sa “Oculta mondială contra României” (Ed. Lucman, 2013) că “privatizările prin investitori străini reprezintă în sine un jaf acceptat al economiei naționale si o aservire directă a țării unor interese străine” (p. 287). Furt realizat printr-o “oligarhie de partid si din Securitate, care conduce jafurile pe toate planurile”, în primul rând prin aceea că “s-a privatizat și s-a împroprietărit (pe sine - n.n.) cu bogățiile țării” (p. 264), dar și în folosul fostei hegemone ori a unor transnaționale. Amploarea jafului a privit “combinate, uzine, fabrici, vândute la prețuri de fier vechi” (p. 263). Duță pune pe seama lui Ion Iliescu nu numai servirea intereselor rusești, ci și a celor ce “făceau parte din planul B'nai B'rith și al Grupului Bilderberg” (p. 260). Celula operativă a amintitei loji masonice a acționat în România, mult înaintea loviturii de stat din decembrie 1989, la a cărei pregătire și desfășurare a participat, cum demonstrează documentele strict secrete publicate de Florian Bichir în 2019, referitoare la perioada 1984-1989. Reiese că membrii săi au fost implicați “pe diverse paliere de conducere în statul român comunist” (studiul citat, p. 79), ocupând funcții importante, unii dintre ei de pe vremea Anei Pauker, alții fiind fiii acestora. Se înțelege că ei au constituit un lobby pentru investitorii evrei, dar și-au promovat și propriile lor interese.

ÎNTOARCEREA FIILOR RĂTĂCITORI

Vechiul Testament conține povestea tâlcuitoare a întoarcerii fiului risipitor, ce este nu numai iertat pentru că și-a părăsit familia, dar devine chiar preferatul familiei. Mult evocată în predici, ea conține un profund substrat existențial, implicând nevoia reunirii celor de același neam. Revenirea celor plecați pe alte meleaguri ar trebui să nu fie doar dorința exprimată în melodia primarului compozitor al Bandului de Câmpie, ci și o politică de recuperare a românilor plecați în alte țări, luând pilda Aliei evreiești, susținută politic, și chiar material, după Primul Război Mondial, și apoi, și mai activ, după al Doilea. La noi nu este vorba de o reîntemeiere, ci de revenirea unui număr cât mai mare de concetățeni plecați, înainte să fi prins rădăcini prin copiii născuți și integrați printre străini, ce nu-și cunosc și nu-și mai doresc patria părinților lor. Diaspora noastră este supradimensionată și dăunătoare țării, prin proporțiile ei. Mulți dintre cei plecați ar dori să revină, dacă ar avea condiții cât de cât comparabile cu cele din țările unde s-au stabilit. {Vrem o țară ca afară - este expresia dorinței lor.) Pentru aceasta, este nevoie de o politică realmente coerentă și de durată, de investiții generatoare de locuri de muncă, dar și de creșterea salariilor în sectorul privat, multă vreme prea mici pentru a fi atractive. Doar prin asemenea măsuri, fiii rătăcitori vor reveni la matcă.

(Revista Lumea nr.5/2021)

Lasă un comentariu