Analiștii economici independenți susțin, nu o dată, că, după aderarea României în NATO și, mai ales, la Uniunea Europeană, țara noastră a fost și este altfel privită de investitorii străini. Așa cum, odinioară, ținta acestora a fost Cehia, Polonia sau alte țări. Ceea ce, la prima vedere, ar fi un fapt pozitiv.
De ce „la prima vedere"? Pentru că depinde cine a avut de câștigat și, dimpotrivă, cine a avut de pierdut! Dar, să detaliem. Cei mai mari investitori în economia țării au fost, în perioada post-aderare la UE, nu străinii, ci românii. Dar acei români care, luându-și soarta în propriile mâini, lucrează în străinătate. Iar numărul acestora este în jur de 3,5 milioane, indică statisticile. Cât populația unei țări ca Albania!
Argumente? În perioada dinainte de apariția crizei economice mondiale, în 2006, din economiile (munca) lor au trimis acasă 5 miliarde de euro, iar în 2007, 7 miliarde de euro. Ce-i drept, după apariția crizei în țările în care ei muncesc și trăiesc, banii trimiși acasă nu au mai fost la valorile de mai sus, dar tot sume importante au fost.
La întrebarea: cine a investit, în acei ani, mai mult în România, aceiași analiști economici au răspuns fără nicio ezitare: românii din străinătate. Banii trimiși acasă de către aceștia, în perioada anti-criză, au reprezentat aproape de două ori mai mult decât investițiile străine directe.
Dar, la drept vorbind, românii au fost cei mai mari investitori și înainte de 1989. Acum, în anul de grație 2016 - cu România țară membră a NATO și UE - se tot vorbește de binefacerile „privatizărilor", de „proprietatea privată", de români autohtoni care, chipurile, au intrat în „topul celor mai bogați oameni din România".
Dar toate acestea (inclusiv bogăția celor din „top") de unde provin? Din proprietatea statului (în urma privatizărilor dubioase și, adesea, păguboase). Și cine a creat înainte de '89, proprietatea statului, care era atunci, în proporție de sută la sută „de stat"? Munca și banii românilor! Proprietatea statului a fost, pe de o parte, construită prin naționalizarea (confiscarea) bunurilor românilor, iar, pe de altă parte, prin investiții bugetare rezultate din taxe și impozite, adică tot din banii românilor.
Numai că, după '89, proprietatea românilor gestionată (înainte) de stat a trecut - prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe - în mâini private. În acest mod au sărăcit cei mai mulți dintre români și s-a îmbogățit, peste noapte, o minoritate, agresivă și sfidătoare. Dar investitorii adevărați au fost (au rămas) românii. Ei au fost, și înainte de '89, și din '90 încoace, cei mai mari investitori, iar „stranierii" s-au situat în linia întâi. Asta-i realitatea…
Cât despre așa-zisele „mari privatizări" din ultimii ani - în urma cărora mii și mii de români și-au pierdut locurile de muncă, ce constatăm? Un lucru cât se poate de real: că banii din buzunarele românilor au ajuns în cele ale străinilor. Dar, să detaliem…
La majoritatea întâlnirilor guvernanților români postdecembriști cu diversele delegații ale FMI, acestea din urmă ne-au oferit nouă, românilor - prin intermediul „negociatorilor" noștri -, doar rețeta F(oa)M(e)I". Una dintre ele: privatizările sub influența instituțiilor financiare internaționale, după principiul: „Vreți aderarea, dați economia." Și am dat-o!
Rând pe rând, marile active (unități economice de prim rang) s-au privatizat, au ajuns în mâinile străinilor. Printre ele, s-au numărat Combinatul Siderurgic de la Galați, Banca Comercială Română, Petrom etc. etc., în timp ce pe ordinea de zi se află alte vreo 50 de societăți de stat. Sub pretextul că acestea ar constitui „găuri negre" în economie, au fost vândute mari uzine, fabrici, combinate de tot felul, bănci, rezerve ale solului și subsolului. Și, ca un făcut, cum au trecut în mâinile străinilor, cele care au avut noroc să-și păstreze în continuare obiectul, inițial, de activitate, le-au adus noilor proprietari venituri uriașe. Din „găuri negre" s-au transformat în… „mană cerească." Conform unui clasament realizat de firma de cercetare economică Crossover Research, citată de Mediafax, Petrom ocupă locul 10 într-un top al primelor 1.000 de companii, din zece noi state ale Uniunii Europene, plus Croația, în funcție de venituri. În clasament sunt incluse 43 de companii românești, cu venituri cumulate de 27,494 miliarde de euro. Venitul mediu al unei companii din România (a celor care ne produceau „găuri negre") este de 639 de milioane de euro. Dar dintre cele 43 de companii românești, nouă au venituri de peste un miliard de euro, șapte au venituri între 500 de milioane de euro și un miliard de euro, 11, de 250-500 milioane de euro și alte 16, de sub 250 milioane de euro.
Așadar, în loc să profite românii de ele - cu sudoarea cărora s-au construit - veniturile au fost și sunt expatriate, fără a se observa vreun avantaj frapant pentru economia românească și pentru fiecare dintre noi, cetățenii români. Dimpotrivă, cei care prin munca și truda lor le-au creat, înainte de '89 - și la care lucrează (ori lucrau) și copiii și chiar nepoții lor - abia trăiesc de pe o zi pe alta.
De ce s-a ajuns aici? Pe lângă motivele invocate mai sus, pentru că cei care le-au vândut (cunoscuți sub numele generic de „statul român") au urmărit, desigur, și contra unor comisioane grase, doar să scape de ele, fără ca respectivele privatizări să fie negociate corespunzător. Una dintre consecințe a fost că mii și mii de oameni au rămas pe drumuri, iar în numeroase cazuri, societățile privatizate și-au schimbat obiectul, inițial, de activitate. Unele sociatăți au fost vândute pur și simplu, doar pentru valoarea terenurilor pe care erau amplasate. Rezultatul? Cel scontat și de către mulți anticipat: o infimă minoritate (cei care și-au arogat dreptul de a le vinde) s-a îmbogățit, iar majoritatea populației a ajuns la… sapă de lemn. Cei cu mai mult noroc, și mai tineri fiind, și-au luat „lumea-n cap", lucrând prin diverse țări ale Uniunii Europene.
Acum se petrec (a luat amploare) un alt fenomen, la fel de păgubitor: exportul priceperii profesionale, a creierelor, a personalului de înaltă calificare. O adevărată comoară, tot mai solicitată pe plan internațional, numită know-how. Constatăm, însă, și în acest caz, că după ce această resursă - inteligența, se formează în timp și cu costuri mari, ea nu este păstrată în țară, deși economia românească (cât a mai rămas din ea!) ar avea nevoie de ea ca de aer. Dacă nu le vom asigura acestora salarii apropiate (măcar) de standardele europene, de specialiștii noștri (deși, încă, puțini la număr) vor beneficia tot străinii. Din păcate…
