23 AUGUST 1944 - O ZI ISTORICĂ ÎN CÂTEVA SECVENȚE

Situația politică în ziua de miercuri, 23 august 1944. Frontul germano-român din Moldova fusese rupt pe aproape 140 km, de la vest de Pașcani și până la nord-vest de Chișinău, iar pe Nistru o altă spărtură de 120-130 km, de la nord de Tighina până la Limanul Nistrului. În Moldova centrală, blindatele sovietice înaintaseră circa 80 km și se apropiau de Bârlad, iar dinspre Nistru pătrunseseră între 90 km (est de Leova) și 120 km (la Taraclia, în Bugeac).

Situația Armatei Române devenise de-a dreptul precară: șase divizii pe linia Iași - Chișinău - Nistru au înregistrat mari pierderi și erau „în mare parte încercuite de trupe sovietice"; alte nouă divizii, din care șapte cu pierderi grele, se retrăgeau rapid spre linia Focșani - Nămoloasa - Brăila; zece divizii ale Armatei a IV-a, care își păstraseră capacitatea de luptă, aflate între Siret și Carpați, pe o distanță de 175 km, se retrăgeau încet spre sud și erau amenințate să fie prinse între avangărzile sovietice care trecuseră Siretul și armata ungară de pe Carpații răsăriteni (granița răsăriteană a Ungariei după Dictatul de la Viena, 1940).

Ziua de miercuri, 23 august 1944, în viziunea factorilor decizionali: 1) Mareșalul Ion Antonescu a respins ideea semnării pe loc a unui armistițiu în condițiile cerute de Moscova; 2) Mihai Antonescu acceptase de câtva timp ideea armistițiului, dar nu găsise o modalitate practică. El era pregătit să plece la Ankara pentru semnarea armistițiului; în seara zilei de 22 august a dat instrucțiuni unui curier special să continue tratativele cu Moscova. Tot el, în seara aceleiași zile, evoca posibilitatea continuării rezistenței: „Mai este linia Focșani - Galați, mai este toată Muntenia, mai sunt Carpații"; 3) Opoziția (PNȚ, PNL, PSDR și PCdR) semnase formarea Blocului Național-Democrat și formularea obiectivelor prioritare. Un plan de măsuri fusese elaborat, rămânând stabilit - dacă va mai fi posibil - contribuția fiecărui participant. Partidele implicate, însă, nu aveau mijloacele practice de acțiune, iar la 20 august Iuliu Maniu îi comunica lui Alexandru Cretzianu, la Ankara, că „opoziția din România este în totală necunoștință de cauză dacă să treacă la acțiune… sau să mai aștepte…"; 4) Armata rămânea ca forță esențială și sigură în cazul unei schimbări decisive. Din noiembrie-decembrie 1942 și până la evacuarea dramatică din Crimea - încheiată la 14 mai 1944 -, armata înfruntase cele mai mari pierderi și șocuri. Ea însă nu avea inițiative politice, ci executa ordinele așa cum făcuse și în perioada anterioară. Comandanții de mari unități erau conștienți de faptul că războiul este pierdut. Starea de spirit a unor comandanți de la posturile de luptă, putea fi înțeleasă și din convorbirile telefonice ale colonelului Nicolae Dragomir, șeful de stat major al Armatei a IV-a, aflat pe front, cu generalul Constantin Sănătescu și cu mareșalul Antonescu. În raportul telefonic de la ora 9:45 al colonelului Nicolae Dragomir către generalul Constantin Sănătescu, apoi al aceluiași colonel, în același mod, la ora 12, către mareșalul Ion Antonescu, încheia cu următoarele cuvinte: „Este indispensabil ca, fără a întârzia o clipă, să ne dați ordinul sau cel puțin dezlegarea de a ordona retragerea generală a Armatei spre țara noastră (adică spre sud) de care nu ne putem despărți, spre a nu înmulți numărul de victime menite să formeze pretinse titluri de merit, pentru obținerea unei dreptăți pe care cei chemați să ne-o dea nu au recunoscut-o niciodată… Înainte de a ne lua răspunderi proprii, așteptăm răspunsul dumneavoastră, care nu trebuie să întârzie niciun moment pentru salvarea Armatei și ajuorarea țării".

Comandamentul militar al Capitalei transmisese în luna iulie ordinele „Stejar" și „Pajură", în care erau enumerate 14 obiective din București - cazărmi, barăci și clădiri unde se aflau trupe germane.

La 3 august, căpitanul Bergmann, atașat pe lângă Divizia Blindată „România Mare" consemna „Atitudinea ofițerilor români este izbitor de rezervată. De ieri, ofițerii germani sunt mai sever supravegheați… de alaltăieri, soldații români nu mai poartă cămașa în pantaloni, ci la fel cu rușii, pe deasupra acestora și cu centura închisă peste ea (poate servi ca semn de recunoaștere…)".

Generalul Sănătescu pe nota trimisă de colonelul Dragomir a scris următoarea rezoluție: „Nu cunoșteam că situația ar fi atât de gravă, dar dacă așa este, cum arată colonelul Dragomir, atunci voi determina pe Majestatea Sa Regele ca, cel puțin într-o oră, să fie chemat domnul Mareșal și să i se supună o alegere între demisie și armistițiu".

Consultat, generalul Gheorghe Mihail, șef al Marelui Stat Major al Armatei, este de aceeași părere.

Regele, sfătuit de Regina-Mamă Elena și conspiratorii care îl înconjurau, era decis să încheie Armistițiul cu ajutorul mareșalului, fără el sau împotriva sa. Planul prevedea invitarea mareșalului la Palat și pus în situația de a decide pe loc.

Lovitura era planificată să aibă loc pe 26 august 1944, dar conspiratorii, aflând că Antonescu va pleca în seara de 23 august pe front, l-au alertat pe rege, iar acesta s-a sfătuit cu mareșalul palatului, generalul Constantin Sănătescu, cu secretarii particulari Ionel Mocsony-Stârcea și Mircea Ioanițiu. Aceștia au încropit un plan: adjunctul mareșalului, Mihai Antonescu, va fi invitat la palat de unde acesta să-i telefoneze mareșalului că este așteptat să treacă pe la rege înainte de a pleca pe front. După câteva insistențe ale lui Mihai Antonescu, mareșalul a acceptat.

E ora 15:30. Va trece pe la palat, ceea ce îi nedumerește pe fidelii mareșalului care se alarmează. Magherescu își amintește: „Mareșalul apare în capul scării. E în uniformă, cu cravașa nelipsită. Noi, alineați, am salutat. Ne-a strâns mâna pe rând, apoi s-a îndreptat spre automobil, coborând primele trepte ale scării. Brusc, în acel moment, am avut o presimțire: scena arestării lui Mussolini mi-a revenit în fața ochilor. I-am spus colonelului Davidescu, rămas încremenit cu mâna la chipiu.

- Domnule colonel, cum puteți să-l lăsați pe dl Mareșal să meargă la Palat cu o gardă simbolică?

Colonelul, ca împins de un resort, a sărit de lângă mine și într-o clipă l-a ajuns pe mareșal care era gata să urce în mașină. Cu o voce plină l-am auzit spunându-i:

- Dle Mareșal, nu puteți merge la Palat cu o gardă așa redusă. Dați ordin să vă ajungă întăriri din Regimentul de Gardă.

- Nu e nevoie de nicio pază, Davidescule, este de ajuns și asta. Doar merg la casa Regelui. Ne întâlnim la Președinție la ora 18.

Aruncând o privire și adresând cu mâna un salut către fereastra de unde îl urmăreau cele două femei, doamna mareșal Maria și Veturia Goga, mareșalul se urcă în mașină și pleacă la Palatul Regal, la întâlnirea tragică cu destinul. El sosește la Palat la ora 16:30 și intră imediat în „Salonul Galben", unde e așteptat de Reghele Mihai I și generalul Constantin Sănătescu (așezați în fotolii) și Mihai Antonescu (pe o canapea).

Într-un salon alăturat, așteaptă rezultatul convorbirii și semnalul de a acționa consilierii Regelui, generalul Aurel Aldea, Ionel Mocsony-Stârcea, Grigore Niculescu-Buzești, Mircea Ionnițiu și câțiva militari din garda Palatului Regal, comandați de colonelul Emilian Ionescu și maiorul Anton Dumitrescu…

Domnule mareșal, trebuie să încheiați armistițiul, îl somează regele. Mergem spre catastrofă.

- Da, îl voi încheia, e de acord mareșalul. Și adăugă: Îl voi încheia numai după ce îl voi anunța pe Hitler. Sunt militar și nu pot călca cuvântul pe care i l-am dat Führer-ului.

Regele se impacientează:                       

- Vrei ca nemții să atace Palatul și Președenția? Ne vor aresta pe toți. Dacă refuzați să încheiați imediat armistițiul, în acest caz trebuie să vă dați demisia.

Discuția devine violentă. Regele și generalul Sănătescu presează să-i smulgă mareșalului consimțământul ruperii imediate a alianței cu Germania. Antonescu ridică glasul și se aud țipete, el avertizează asupra forțelor germane prea mari, aflate în România și în jurul Bucureștiului.

Generalul Sănătescu e de altă părere:

- Forțele germane pot fi neutralizate, ele nu se află în atingere cu Bucureștiul.

Este ora 17. Regele trage concluzia că mareșalul nu e dispus să încheie imediat Armistițiul cu rușii și nici nu va renunța de bună voie la putere. Nu poate nici să-l lase pe Antonescu să plece din Palat. Regele părăsește Salonul Galben, pretextând că vrea să bea un pahar cu apă. În salonul vecin se vede cu ceilalți conspiratori, o ultimă consultare și revine. Cu un glas ușor sugrumat de emoție Regele i se adresează mareșalului:

- Domnule mareșal, văzând voința poporului meu, exprimată de reprezentanții majorității lui… de șefii partidelor democratice, ca să ieșim imediat din război, pentru a salva țara de un dezastru, am hotărât să vă propun răsturnarea chiar astăzi… iar dacă refuzați, atunci demisionați acum.

Ion Antonescu, deși declarase de mai multe ori că ar fi gata să cedeze puterea adversarilor săi politici, răspunde impacientat:

- Ce-i asta? O curată nebunie! Să nici nu vă gândiți a insista, căci nu primesc propunerea, nicio propunere de felul acesta; voi salva țara atunci așa cum știu că trebuie și eu voi alege momentul retragerii de la conducerea statului. Eu…

Generalul Sănătescu îl întrerupe brutal:

- Nu înțelegeți că nu este o rugăminte, ci un înalt ordin?

Răspunsul, și mai strigat al lui Ion Antonescu:

- Nu primesc niciun ordin de la nimeni - sunt înzestrat cu puteri depline pentru conducerea statului român de Vodă Carol, și nu de Mihai. Eu poruncesc și nu primesc porunci de la dumneavoastră.

- Dacă acesta vă este răspunsul, atunci sunteți destituit, zice regele și imediat părăsește salonul. Conform consemnului, în acea clipă se precipită în încăpere garda în frunte cu maiorul Anton Dumitrescu, care spune formula:

- Domnule Mareșal, în numele și din ordinul Măriei Sale Regele Mihai, sunteți arestat!

Mareșalul e înmărmurit, nu-i vine să creadă ce se întâmplă. El îi reproșează generalului Sănătescu care, parcă speriat de situație, are un moment de ezitare.

 Mocsony-Stârcea observă uluiala care domnește și strigă puternic:

- Ordinul regal, dați comanda!

Colonelul Emilian Ionescu repetă și el comanda și câțiva subofițeri din subordinea sa se reped spre mareșal. Doi dintre subofițeri îndreaptă pistoalele către Ion Antonescu. Stupefiat, acesta se adresează lui Sănătescu:

- Ce-i asta, Sănătescu? Vin la voi ca un om cinstit și mă tratați ca pe un bandit?

Antonescu vrea să-și scoată batista din buzunar, speriat că intenționează să scoată pistolul, plutonierul Rusu îi prinde mâna mareșalului.

- Ia mâna de pe mine, nemernicule, cum îndrăznești?, urlă mareșalul. Ce, v-ați pierdut mințile?

Mareșalul se uită la Sănătescu care ține ochii în jos și-i spune:

- Bine, Matache, tocmai tu te-ai găsit să faci lovitură de stat?

Sănătescu uluit de gestul militarilor strigă:

- Dar ce sunt eu aici, prim-ministru sau ce? Luați mâna de pe domnul Mareșal! Ce, ați înebunit?

Colonelul Emilian Ionescu nu-și pierde cumpătul și răspunde:

- Am ordin de la Majestatea Sa Regele. Și ordonă răstit maiorului Anton Dumitrescu:

- Treci la executare!

În Salonul Galben de la Palatul Regal, tăcerea grea e spartă de ultima profeție a mareșalului:

- O să vă pierdeți cu toții capul, nemernicilor! Pe toți o să vă spânzure mâine de un stâlp!

E ora 17:05. Cei doi Antonești sunt duși pe scări, la etaj, și închiși în camera-seif în care fostul rege Carol II își ținuse faimoasa colecție de timbre.

Plutonierul Bâlă închide ușa după ei și răsucește butonii cifrului…"

Opt ore mai târziu, pe la ora unu noaptea, a sosit la Palat o echipă formată din șapte activiști comuniști, în frunte cu inginerul Ceaușu (Emil Bodnăraș) și Ștefan Mladin (viitoarea gardă de corp a șefului omunismului românesc Gh. Gheorghiu-Dej). Ei îi scot pe Antonești din palat și îi transportă într-o casă conspirativă din cartierul muncitoresc „Vatra Luminoasă". În cele 8 ore petrecute arestat în camera-seif, simțise nevoia să lase scris o mărturie. Pe un carnet al fostului rege Carol II, găsit pe un raft al seifului, mareșalul scrie teribila mărturie a celor întâmplate: „Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15:30, pentru a-i face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinse pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape două ceasuri, regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență dl Mihai Antonescu.

I-am arătat regelui că de aproape doi ani dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare…"

 

Lasă un comentariu