Am sperat că vom sărbătorii centenarul Marii Uniri în linişte şi pace, dar nu va fi deloc aşa. Pe măsură ce ne apropiem de azimutul acestuia observăm o precipitare a lucrurilor, pentru că nici perdanţii de după Primul Război Mondial, sau reprezentanţii acestora, nu stau cu mâinile în sân. După ce Vladimir Putin a deschis Cutia Pandorei, prin ocuparea Crimeei şi sprijinirea separatismului în Ucraina, iată că, din somnul cel de moarte, s-au trezit şi sateliţii acestuia, reprezentanţii celorlalte două imperii: otoman şi austro-ungar, a căror „bărbăţie" a început dintr-o dată să dea pe dinafară. Este cunoscută atitudinea de sultan a preşedintelui Turciei, Edrogan, care, iată, după ce a beneficiat de atâta sprijin din partea NATO, făurindu-şi o armată de elită, acum se răsteşte dur la cei care l-au sprijinit. Aceeaşi figură pare a o face şi Victor Orban, premierul Ungariei, care, văzând că este rost de ceva teritorii s-a înscris şi el la coadă.
Dacă nu în fapte, cel puţin în mintea multora „jihadul" împotriva României a început din nou, astfel încât nici să nu ne treacă prin cap că evenimentul de la 1918 va putea fi sărbătorit în linişte. Iată, războiul informaţional este în plină derulare. Se fac scenarii se lansează zvonuri, se fac declaraţii belicoase, se pune sub semnul întrebării veridicitatea principiului naţionalităţilor, a celorlalte principii care au stat la baza constituirii statelor naţionale, şi de aici până la zăngănitul armelor nu e decât un pas. Nimic nu ne face să ignorăm aceste semnale din moment ce, este bine ştiut, o singură scânteie, fie ea şi întâmplătoare, este suficientă pentru producerea unei vâlvătăi.
Aşadar, România, ca cea mai mare beneficiară a aplicării principiilor naţionalităţii, teritorialităţii şi etnicităţii la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, când Regatului, adică Moldovei şi Munteniei, i-au fost ataşate: Transilvania şi Banatul, de la unguri, Basarabia, de la ruşi, Bucovina, de la austrieci, Cadrilaterul din Dobrogea, de la bulgari, constituie şi principala ţintă a acestor atacuri. Pe aceştia nu-i interesează adevărul istoric, în general, şi cel românesc, în special, oricât de strigător la cer ar fi el, ci faptul că, cu ani şi ani în urmă, în decursul veacurilor, aceste teritorii au fost sub stăpânirea lor, prin cotropire şi anexare, după legile celui mai puternic şi mai hrăpăreţ. Evident, legi pe care ar încerca să le readucă în actualitate, deşi locul lor este la lada de gunoi a istoriei. Amintesc că prin adunarea la un loc a acestor teritorii suprafaţa României Mari a crescut de la 137.903 kmp cât avea Vechiul Regat, la 295.049 kmp, ceea ce înseamnă un adaos de 157.046 kmp, adică mai mult decât dublu. De asemenea, şi populaţia ţării s-a dublat, ajungând la 17.393.149 de locuitori. Iar faptul că şi în această nouă formulă românii şi-au păstrat o etnicitate de peste
80 la sută, mai mult ca oricare dintre celelalte state, dovedeşte justeţea şi realismul acestor decizii istorice. Oricât de adevărate sunt toate acestea, o astfel de realitate este greu de pătruns în capul celor care cândva au fost mari, iar acum sunt obligaţi să se întindă atât cât le este plapuma. Ceea ce ne miră este că două ţări foste imperiale, care au stăpânit centrul şi sud-estul Europei: Austria şi Ungaria, prima mult mai motivată la revendicări, au reacţii total diferite în această situaţie. În vreme ce Austria cu imperiul ei habsburgic, care a făcut şi bine dezvoltării Europei stă resemnată, Ungaria, ori de câte ori se mişcă ceva, nu scapă ocazia să fie „la post". Aşa cum am mai spus, când ceva se întâmplă în Est, sună clopoţelul şi în Vest.
Dar, oricât ar încerca unii să-i aducă pe români în situaţia de „a-şi face harakirii", adică să ne pună în situaţia Iugoslaviei, de a ne destrăma de bună voie, nu vor reuşi, pentru că românii sunt prea sudaţi între ei spiritualiceşte. De altfel, cercetările istorice de ultimă oră au dovedit că, deşi de-a lungul secolelor românii au aparţinu administrativ de unii şi de alţii, cultural şi spiritualiceşte, dar şi economiceşte, îndeosebi comercial, au comunicat foarte bine între ei: muntenii, moldovenii şi ardelenii. De aici şi cea mai mare unitate de limbă şi cultură, de simţăminte comune, decât la toate popoarele Europei.
Toate acestea sunt un dat genetic, care ne-a ajutat de altfel atât în lunga noastră supravieţuire, multimilenară, cât şi în cimentarea României Mari. Un adevărat miracol care a uimit o întreagă lume şi Europa, spre disperarea cotropitorilor noştri de toate felurile, făcând din „cioburile" adunate de la atâtea imperii, o Românie Dodoloaţă, cum nu s-a mai văzut, şi pe care numai raptul din 30 august 1940, prin forţa celor doi titani ai răului: Hitler şi Stalin, a putut fi ciuntită.
În consecinţă, cel puţin în următorii doi ani, spiritele revanşarde se vor agita din nou, şi nori negri vor apărea, de jur împrejur, pe bolta cerului de la graniţele noastre. Pe măsură ce noi ne dorim firescul, adică să ne unim, cel puţin cu fraţii basarabeni, ameninţările de destructurare a României vin din toate părţile, şi în această privinţă detractorii, indiferent care sunt ei, au imaginaţia bogată. Adică fiecare cu interesul lui, considerând în mintea lor bolnavă că România poate fi o halcă de îngurgitat. Nu este destul faptul că de ani buni suntem ameninţaţi cu enclavizarea inimii României prin Ţinutul secuiesc. La aceasta s-au mai adăugat şi se vor mai adăuga alte şi alte scenarii: fie că România va fi împărţită în trei ţărişoare, probabil vechile provincii istorice, fie că Transilvania, va deveni independentă, sau o parte din aceasta va ajunge la unguri, fie că peste noi vor veni ruşii (şi nu americanii), care ne vor ocupa Moldova până la Carpaţi, ca replică la dorinţa noastră de a ne uni cu Basarabia. Iar de aici până la dispariţia României de pe harta Europei nu-i decât un pas. Lucrul acesta era să se întâmple chiar în timpul Primului Război Mondial, când România ajunsese doar o jumătate de Moldovă, care a generat apoi marea încleştare şi desîngenunchiere de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz etc. Atunci, Dumnezeu ne-a ajutat, dar acum se va mai întâmpla acest lucru? Pentru că, e ştiut, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă!
Pentru că paza bună trece primejdia rea, datoria noastră este să nu ne panicăm, dar să luăm în considerare toate aceste scenarii ca posibile pentru că intenţiile există, şi pericolele sunt reale.
Dacă scenariile acestea s-ar fi derulat pe vremea lui Ceauşescu cu siguranţă n-am fi avut de ce să ne fie teamă. Atunci armata era armată, industria, industrie şi dotarea militară pe măsură, încât puţini, chiar şi ursul de la răsărit, nu s-ar fi încumetat să ridice sabia împotriva noastră. În plus mai erau şi prietenii. Acum, chiar dacă suntem în NATO, părem a fi „copiii ploii". Poate că acesta este şi motivul pentru care doritorii de pământ românesc îndrăznesc mai mult decât ar fi firesc.
Semnalele acestea de rău augur, pe care le vedem, le auzim şi le simţim şi noi, credem că au ajuns şi pe la urechile membrilor CSAT, a preşedintelui, primului ministru, Parlamentului şi altora a căror sarcină este să ne apere Ţara şi odată cu ea, pe noi. Ne întrebăm: sunt aceştia pregătiţi pentru orice primejdie care ne-ar apărea în cale, sau vom fi lăsaţi în bătaia vânturilor, aşa cum nu de puţine ori s-a mai întâmplat în decursul istoriei noastre? Pentru că, din cauza acestui „lasă-mă să te las", marcă pur românească, care ne-a coordonat viaţa şi istoria am ajuns la cheremul multora. Desfrăţiţi şi îngenuncheaţi, de unii şi de alţii, secole şi chiar milenii, noi, românii, reuşind abia, cu jertfe incalculabile, să ne regăsim ca fraţii, la 1859 (Mica Unire), apoi la 1918 (Marea Unire). Un ideal ce vine din istorie, de la Burebista şi Decebal, dar pe care nu suntem capabili să-l înfăptuim decât parţial. Pentru că, nu numai basarabenii ne aşteaptă, ci şi bucovinenii din nordul Bucovinei, maramureşenii din Ucraina, cei din Ţinutul Herţa, percum şi românii din Banatul sârbesc, vlahii-români de pe Valea Timocului, aromânii din nordul Greciei, dobrogenii din Cadrilater. Am fost şi suntem un neam plămădit de vreme şi de vremuri în inima Europei, drept strajă în bătaia vânturilor, cu rădăcini înfipte pe un areal de trei ori şi ceva mai mare decât actuala Românie. În consecinţă, şi în conformitate cu judecata dreaptă a istoriei, noi, românii nu avem nimic de dat, ci încă mult de primit. Iar lucrul acesta trebuie să se audă în toate cancelariile celor care ne poartă sâmbetele, şi care la vremea lor s-au înfruptat din acest pământ românesc, făurindu-şi propria vatră. Aşadar, ajunge!
