Acestea erau trupele inamice venite dinspre vest și nord-vest, care au atacat divizia 2/5 română și care au produs înfrângerea de la Argeș; deja în dimineața zilei de 20 noiembrie rezultatul operațiunilor întreprinse contra armatei lui Kosch era mai mult decât favorabil, și se estima că în cel mult două zile acțiunea diviziei 9/19 și apoi a diviziei 2/5 să aducă o victorie completă, retragerea spre podul de la Zimnicea fiind în acest caz tăiată de înaintarea forțelor noastre dinspre dreapta, iar direct spre sud peste Dunăre, nefiind nici un mijloc de creștere, toate cele 5 divizii ale lui Kosch ar fi fost prinse ca într-o capcană. Forțele noastre de aici devenite complet libere s-ar fi întors spre flancul drept a lui Falkenhayn.
În timpul bătăliei de pe Argeș, cele două divizii ruse care trebuiau să participe la bătălie se apropiau de marginea sudică a Bucureștiului, însă acțiunea lor s-a rezumat la faptul că o parte a trecut prin Capitală, iar alta pe la sud de București să se oprească înainte de a intra la acțiunea care în fapt se terminase la 21 noiembrie, și apoi a participa la retragere cu întreaga noastră armată.
Situația extrem de critică și fără speranța unei îndreptări pentru moment a impus ruperea luptei și retragerea spre București; armatele I și II trebuiau să se retragă coordonându-și mișcările între ele și cu trupele apărării Dunării.
Armata a II-a trebuia să-și retragă treptat trupele începând cu stânga și în așa fel încât acțiunea de retragere a unei unități să nu aibă consecințe negative pentru cele rămase încă pe front, masivele păduroase și abrupte așezate perpendicular pe linia de retragere și fără nici o cale de comunicație transversală împiedicau și îngreunau enorm de mult marșul de retragere al trupelor.
Armata I redusă la 4 divizii cu un total de aproape 35.000 de oameni avea contra sa întreaga armată a lui Kraft și jumătate din cea a lui Kuehne - aproape 7 divizii -, lupta deznădăjduită pentru a nu ceda teren decât pas cu pas. Misiunea sa era dublă: de a păstra necontenit legătura cu flancul stâng al armatei a II-a și de a nu lăsa să fie întoarsă și tăiată, pe la stânga sa, de linia de retragere. În același timp trebuia să păstreze o viteză a marșului în retragere care să permită menținerea legăturii și cu armata de apărare a Dunării în retragerea ei spre București și est de București. Prin lupte disperate date la Pitești, Găiești și Titu, și-a îndeplinit aceste însărcinări. Aceste lupte s-au terminat cu retragerea trupelor noastre, retragere care se făcea pe timp de noapte, fără a putea fi respinși de inamic în timpul luptelor din cursul zilei.
(va urma)
