e) Victoria
Regimentul 54 Infanterie, căruia i-a fost întoarsă aripa dreaptă de către germani, avea acolo compania de mitraliere a căpitanilui Ignat. Cu cele opt mitraliere au secerat sute de inamici, dar aceştia din urmă aduceau noi şi noi forţe. Tunurile germane cu tot focul dezlănţuit au produs pierderi mici deoarece ostaşii români erau bine ascunşi. Căpitanul Ignat primise ordin de a păstra „cu orice preţ" poziţia până la sosirea rezervelor cu care urma a fi dat un contraatac, misiune pe care ofiţerul a îndeplinit-o întocmai. Duşmanul însă se apropia târâş, iar compania a fost prinsă de focul inamic din trei părţi; trăgătorii şi servanţii mitralierelor au căzut morţi unul după altul lângă piesele lor. Întăririle sosite în acest timp cu trenul s-au repezit să-i înlocuiască pe cei pieriţi, astfel că focul mitralierelor noastre a continuat. Căpitanul Ignat a zărit o mitralieră care nu mai avea cine să o deserveascăşi în viteză i-a ordonat sublocotenentului Grigoriu să o ia în primire continuând să tragă deşi ţeava era deja înroşită. În faţa căpitanului, o altă piesăşi-a încetat focul şi fără să mai apeleze la altcineva, căpitanul a luat-o în primire el însuşi. În ciuda eforturilor, duşmanul fiind categoric superior numeric, i-a lăsat fără viaţăşi pe ultimii trăgători ai celor opt mitraliere, ultimul redus la tăcere fiind chiar căpitanul Ignat. Forţele sosite în ajutorul trupelor noastre au intrat în focul luptelor imediat ce au părăsit trenul, executând un contraatac încununat cu victorie; inamicul a fost obligat ca în jurul orei 14 să înceteze orice acţiune pentru un timp îndelungat.
Divizia 10 a fost bombardată cu aceeaşi intensitate ca şi celelalte divizii. Atacul cu infanterie însă s-a produs doar la stânga ei, la punctul de legătură cu Divizia 13. Acţiunea cea mai meritorie a Diviziei 10 din această zi memorabilă, a fost ajutorul dat Diviziei 13, aflată în stânga sa, prin contraatacurile executate asupra inamicului care ataca cu înverşunare fronturile diviziilor 13 şi 9. Regimentul 38 Infanterie a atacat puternic inamicul şi, ajutat de regimentele 33 şi 39 Infanterie, a dat peste cap acţiunile inamice, mutând frontul de la centrul şi stânga diviziei cu mai mult de 700 de metri de la poziţia ocupată la începutul bătăliilor. Numai Divizia 10 a făcut în această zi peste 400 de prizonieri cu 4 ofiţeri şi 6 cadeţi, capturând şi 8 mitraliere, numeroase arme şi muniţii.
Ziua de 7 august s-a sfârşit cu o mare victorie pentru trupele noastre, reuşind să anihileze ceea ce s-a dorit de către inamic a fi fost direcţia loviturii principale.
Divizia 9 Română, extenuată, a fost scoasă de pe front şi înlocuită cu Divizia 15. Divizia 9 retrasă de pe front abia mai număra 4.000 de oameni din cei aproape 18.000 care intraseră în luptă. Atâţia au mai rămas să reprezinte zilele de glorie alături de cei din diviziile 5, 13, 14, 10 etc.
Din Armata a IV-a rusă spre est de Divizia 10 Română mai erau doar resturile a două divizii ruseşti, ceilalţi rupând-o la fugă pentru a se pune la adăpost şi lăsându-i pe români în cea mai cumplită situaţie cu putinţă. Contra acestor două divizii şi-a îndreptat atenţia inamicul, fiind singurul loc unde putea spera la un oarecare succes. În acest timp rămăşiţele ultimelor noastre divizii ale Corpului 1 de Armată au fost îndreptate spre câmpul de luptă pentru a înlocui şi ultimele forţe ruseşti ce se mai găseau între Armatele I şi II Române. Cele două divizii ruseşti au fost atacate de imense forţe germane, dându-le peste cap într-o clipă. Nemţii au reuşit să se strecoare între stânga Armatei a II-a Române (Divizia 3) şi dreapta Diviziei 10 română din Armata I. Comandamentul român a luat însă toate măsurile necesare, şi înainte ca nemţii să-şi poată dezvolta acest succes, trupele române sosite au reuşit să închidă ultima spărtură. De la 20 august diviziile 2 şi 11 române au intrat pe front şi au făcut deasupra Muncelului legătura cu aripa stângă a Armatei a II-a Română.
La această dată, urmărind situaţia Armatei I Română de la stânga la dreapta era următoarea: malul stâng al Siretului, din dreptul satului Suraia şi până în dreptul Cosmeştilor esteţinut de Corpul de Cavalerie cu câteva unităţi de cavalerie ca rezervă. De la Cosmeşti şi până la stânga Armatei a II-a erau următoarele unităţi: diviziile 14, 25, 10, 2 şi 11. În spatele Diviziei 11, şi în rezervă, se află Divizia 13 română; tot în rezervă se găseau diviziile 5, 9 şi 4, precum şi câteva resturi din unele unităţi ruseşti pe care însă nu se putea conta deloc.
Astfel, trupele de la dreapta Armatei I Românăşi-au dat mâna cu cele de la stânga Armatei a II-a Română formând aici un singur front românesc, apărat în exclusivitate de trupe române.
Luptele pe frontul Armatei a II-a au început la 26 iulie - două zile mai târziu decât cele ale Armatei I. La această dată, urmărind situaţia Armatei a II-a Română, de la dreapta spre stânga, era următoarea: Divizia 7, revenită de la Armata I, a înlocuit între 19-21 august pe poziţie Corpul 40 armata rusă, care nu a mai vrut să lupte. Flancul drept al diviziei atingea pârâul Sărei (Doftana), apoi merge pe la sud-vestul satului Slănic, prin satul Herăstrău, 2-3 km vest de Grozeşti. De aici mai departe începea frontul Diviziei 6 până la Măgura Caşinului, se continua cu Divizia 8 până la pârâul Turbure. Urma Divizia 12 de pe dealul Lepşa, Divizia 1 care taie Putna şi se termina cu Divizia 3 care atingea Ireştiul, unde făcea legătura cu Corpul 8 rus.
Toate forţele Armatei a II-a erau în linie, fărăsă aibă vreo rezervă în spate, ceea ce însemna o vulnerabilitate imensă în faţa oricărui atac inamic.
Trupele ruseşti retrase de pe front (Corpul 40 armată), ca şi altele, se aflau în spatele Diviziei 7 românăşi prin comunele de pe valea Trotuşului, servind drept spioni germanilor şi austriecilor. Ofiţerii austrieci şi germani veneau la ruşi şi petreceau toată noaptea cu ofiţerii acestora, şi apoi plecau conduşi de ei, ducând toate informaţiile culese. Totodată, ruşii încercau să bage zâzanie în trupele române. Făceau întruniri zgomotoase la Târgu-Ocna, Târgul Trotuşului şi în alte loalităţi, căutând să-i atragă în cercul lor pe cât mai mulţi ostaşi români, dar aceştia din urmă au refuzat orice asemenea propuneri.
(va urma)
