UNGARIA 1956: REVOLUŢIA ASASINATĂ (I)

Se împlinesc în aceste zile şase decenii de la Revoluţia ungară din 1956 şi înăbuşirea ei brutală de către armata sovietică.

Aspiraţia către democraţie, libertate naţională şi libertate politică au fost plătite atunci cu o mare jertfă de sânge. Sacrificiul miilor de unguri a redat lumii spiritul libertăţii şi a legitimat dorinţa de suveranitate a popoarelor, demonstrând că nu poţi sechestra, pentru totdeauna, un întreg popor într-un sistem politic străin şi neviabil.

Timp de mai bine de trei decenii şi jumătate, toate popoarele din „lagărul socialist" au fost îndoctrinate să creadă că ceea ce s-a petrecut în 1956 a fost o contrarevoluţie. Abia la începutul anilor 90, o dată cu schimbarea de regim, au aflat că a fost o revoluţie. Părerile despre „evenimentele din 1956" sunt şi azi împărţite. Unii le califică drept „luptă de eliberare", alţii drept „revoluţie". Mai sunt şi aceia, tot mai puţini, care continuă să creadă că a fost vorba de o „contrarevoluţie" marcată de excese sângeroase.

Istoricii sunt, în general, de acord că ceea ce s-a petrecut în urmă cu 60 de ani a fost o revoltă îndreptată, în primul rând, împotriva „iobăgiei comuniste". În afara dorinţei pentru propria libertate,care a caracterizat întotdeauna în cel mai înalt grad poporul ungar, idealurile ei au fost, în mare măsură, diferite de cele ale societăţii ungare de astăzi: democraţie de tip occidental şi economie de piaţă. Însăşi cele 14 puncte ale proclamaţiei care au amorsat insurecţia atestăşi ele acelaşi lucru. În ciuda unor excese, cum ar fi linşarea câtorva sute de activişti ai partidului comunist şi de membri ai odioasei poliţii politice AVO, „evenimentele din 1956" au avut mai degrabă o turnură de stânga decât de dreapta.

Oricum, indiferent de ce a fost sau ar fi vrut să fie, chiar şi înăbuşită în sânge de sovietici sub privirile nepăsătoareale marilor puteri occidentale, jertfa de sânge a revoltei din 1956 a impus în final instaurarea în Ungaria a unui regim politic mai puţin dogmatic şi, spre deosebire de ţările vecine, experimentarea unor reforme economice şi sociale. Adoptarea unui „socialism al gulaşului" a permis Ungariei să devină, aşa cum spunea o glumă de o sfâşietoare tristeţe, „cea mai veselă baracă a lagărului socialist". Dar săşi fie, imediat după 1989, în fruntea plutonului fostelor ţări socialiste.

Mulţumesc ziarului „Cuvântul liber" că, îmi oferă spaţiul pentru a prezenta în trei episoade dramatismul acelor zile, curajul şi sacrificiul tinerilor care şi-au pierdut viaţa sau şi-au frânt viitorul, nu numai în Ungaria, ci şi în România, maghiari şi români deopotrivă. Voi arăta însăşi impostura şi oportunismul unor personaje care au folosit drama din toamna lui 1956 pentru a se căţăra în poziţii politice şi sociale.

*

Revoluţia ungară din 1956 a provocat prima fisură importantă în faţada blocului aparent monolitic al comunismului. Pentru a înţelege cum s-a produs ea, se impune o analiză a contextului politic internaţional şi ungar din deceniul premergător izbucnirii ei. Imediat după sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, prezenţa Armatei Roşii în sfera de influenţă atribuită URSS în urma înţegerii secrete de la Ialta dintre Stalin, Roosevelt şi Churchill le va permite „minorităţilor politice" prosovietice din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria să-şi înceapă ascensiunea pe scara puterii.

În ciuda presiunilor politice ale URSS, în Ungaria, ţară care luptase până în ultima clipă alături de Germania nazistăşi unde resentimentele împotriva regimului de ocupaţie militarăşi ideologică impus de sovietici erau mai vii, instaurararea „democraţiei populare" a fost un proces ceva mai lung şi mai complicat.

La alegerile din august 1947, Partidul Comunist Ungar va reuşi, prin fraudă electorală, să-şi elimine definitiv adversarii de pe scena politică. După bunul obicei al „luptei de clasă", inamicii politici vor fi trimişi în puşcării sau executaţi în urma unor procese înscenate. În 1948, Partidul Social Democrat va fi absorbit de Partidul Comunist Ungar care, din motive tactice îşi va schimba numele în Partidul Muncitorilor Ungari (PMU). La conducerea sa se vor instala Mátyás Rákosi, Ernö Gerö, József Révai şi Mihály Farkas. Toţi sunt „revoluţionari de profesie" emigraţi în URSS după căderea Republicii Ungare a Sovietelor a lui Béla Kun şi deveniţi comisari NKVD. În plus, sunt evrei, ceea ce nu este de natură să le confere simpatie într-o ţară în care timp de un sfert de secol antisemitismul fusese ridicat la rang de politică de stat de către regimurile dictatorial-fasciste ale lui Horthy şi Szálasi. În fapt, era o situaţie dramatică pentru „moscoviţii" Mathyas Roth, Ernest Singer, Josef Lederer şi Hermann Löwy care nu aveau niciun fel de conştiinţă a identităţii lor evreieşti, ba chiar deplângeau faptul că „prea mulţi evrei s-au înghesuit în Partidul Comunist"! [Robert Szabó, „A komunista párt és a zsidóság - Partidul comunist şi evreii - 1945-1956", Windsor kiadó, 1995].

Lider suprem al Partidului Muncitorilor Ungari şi preşedinte al Consiliului de Miniştri devine Mátyás Rákosi, numit „cel mai bun învăţăcel al lui Stalin", care va institui un cult al propriei personalităţi cu nimic mai dezgustător decât cel al „părintelui popoarelor". După modelul acestuia fabrică pe bandă procese politice împotriva potenţialilor adversari. Principala sa victimă va fi László Rajk (sas la origini, Reich). Împreună cu el, mulţi alţii, printre care peste 50 de importanţi ofiţeri ai armatei, vor fi executaţi sau aruncaţi în închisori sub acuzaţia de spionaj sau de „titoism".

Adjunctul lui Rákosi este Ernö Gerö. Supranumit „omul de fier şi de oţel ", este cel care va antrena economia ungară pe calea supradezvoltării industriei grele, ajungând să fie unanim detestat de către unguri, cărora le impune privaţiuni greu de suportat. József Révai va conduce „frontul ideologic", iar Mihály Farkas va ajunge ministru al forţelor armate şi, în acelaşi timp, temutul şi detestatul şef al AVO, poliţia politică ungară. Această echipăva conduceUngaria cu metode dictatoriale, reprimând crunt orice tendinţă de nesupunere sau nemulţumire socială, după modelul pe care Stalin îl aplica cu mână de fier întregului lagăr socialist.

După moartea dictatorului sovietic, în martie 1953, urmaşii săi politici vor descoperi că acesta lăsase o grea moştenire Uniunii Sovietice. Ajuns secretar general al CC al PCUS, Nichita Hruşciov a constatat rapid că, dincolo de uriaşa sa forţă militară, imperiul sovietic era confruntat cu grave probleme economice şi sociale interne. Situaţia nu era mai bună nici în celelalte ţări ale lagărului socialist. În iunie 1953, o adevărată insurecţie muncitorească izbucnea în Berlinul de est. Sovieticii au reuşit să o înfrângă trăgând în mulţime.

Teama că ceea ce s-a întâmplat în Germania de Est s-ar putea repeta, îi va determina pe noii conducători de la Kremlin să-i critice aspru pe tovarăşii Mátyás Rákosi, Ernö Gerö, József Révai şi Mihály Farkas pentru dogmatismul şi politica lor economică care provocase în 1952 o drastică scădere a nivelului de trai a ungurilor. Rákosi e dur admonestat şi i se comunică că pe viitor va trebui să se mulţumească cu funcţia supremă în partid şi să predea postul de preşedinte al Consiliului de Miniştri lui Imre Nagy, care avea reputaţia de comunist reformist şi care nu fusese implicat în crimele politice comise în perioada stalinistă. În ciuda faptului că era un soldat credincios al partidului, cu stagiu la Moscova, Nagy, care credea în posibilitatea realizării în condiţii umane a idealurilor sale sociale, a încercat o cotitură politică. Prevalându-se de puterile sale de prim-ministru, va pune frâne cooperativizării forţate, va anunţa un nou curs economic destinat să mărească nivelul de trai şi va declara că intenţionează să crească rolul parlamentului şi al consiliilor populare.

Aşa cum era de aşteptat, Mátyás Rákosi şi acoliţii săi l-au atacat, mai ales atunci când Imre Nagy a încercat să le dea la iveală ilegalităţile şi abuzurile cu ajutorul unui grup de scriitori şi ziarişti care îi împărtăşeau convingerile. Staliniştii din conducerea PMU au fost însă nevoiţi să dea înapoi la intervenţia lui Nichita Hruşciov. Totuşi, la sfârşitul anului 1955, vechea gardă de comunişti dogmatici a reuşit să-l excludă din conducerea Partidului Muncitorilor Ungar pe Imre Nagy, cel care preconiza edificarea în Ungaria a unui „comunism care să nu-l uite pe om".

Victoria lui Mátyás Rákosi a fost temporară. Congresul al XX-lea al Partidului Comunist Sovietic, care dezvăluia atrocităţile comise de Stalin, a întărit poziţia oponenţilor lui Rákosi, îndeosebi a celor din mediile intelectuale, care au început să-şi exprime deschis opoziţia. Conducerea comuniştilor dogmatici a încercat să sufoce nemulţumirea cu forţa, să interzică proaspăt înfiinţatul Cerc Petöfi, unde studenţi, ziarişti şi scriitori aveau posibilitatea să-şi exprime părerile critice, şi a vrut să-i aresteze pe cei nemulţumiţi. Avertizaţi de Iuri Andropov, viitorul şef al KGB, la acea vreme ambasador al URSS la Budapesta, Kremlinul i-a transmis lui Mátyás Rákosi că trebuie să se dea deoparte. În locul său este ales însă tocmai Gerö, reprezentant de nădejde al vechii gărzi, cel care, în ochii ungurilor, reprezenta tot ceea ce era mai detestabil: obtuzitatea ideologică conjugată cu un antiintelectualism feroce, slugărnicia faţă de Moscova şi dispreţul faţă de valorile naţionale ungare! Inevitabila explozie din octombrie 1956, care se va solda cu aproape 3.000 de morţi şi 15.000 de răniţi, fusese amorsată.

Nemulţumirea care se strânsese pe parcursul anilor şi care se infiltrase în toate straturile societăţii a erupt cu ocazia unei manifestaţii studenţeşti organizată la Budapesta în după-amiaza zilei de 23 octombrie în semn de solidaritate cu muncitorii polonezi care, cu câteva luni în urmă, se răsculaseră la Poznan. În ultima clipă, manifestaţia va fi interzisă pentru că, în ziua anterioară, studenţii de la Politehnică răspândiseră manifeste care, în 14 puncte, cereau: convocarea unui congres al PMU; remanierea Guvernului şi repunerea în postul de prim-ministru a lui Imre Nagy; retragerea trupelor sovietice; organizarea de noi alegerii generale pe baza votului secret; reorganizarea economiei cu sprijinul specialiştilor; amnistierea tuturor deţinuţilor politici nevinovaţi; organizarea unui proces public în cazul „călăului naţional" Mihály Farkas, şef al poliţiei politice; înlocuirea stemei naţionale comuniste cu cea din epoca lui Kossuth; libertate totală de opinie şi libertatea presei; înlăturarea statuilor lui Stalin, simboluri ale tiraniei. Pentru realizarea tuturor acestor dorinţe se apela la solidaritatea tuturor ungurilor. Trebuie remarcat că, deşi mai îndrăzneţe decât măsurile preconizate de Imre Nagy în perioada 1953 - 1955, cât fusese prim-ministru, niciuna dintre revendicări nu punea în discuţie poziţia partidului sau orânduirea comunistă şi nici nu solicita libertatea religioasă sau dreptul la libera circulaţie peste graniţe.

 

Lasă un comentariu