O realitate prea des întâlnită în peisajul mureșean și târgumureșean - Poveste

Astăzi a dispărut din peisajul obișnuit un copac. Crescut într-un loc nepotrivit, pe proprietatea unor oameni nepotriviți. Prea aproape de casă și prea rămuros. Prea înalt ca să nu stârnească invidia copacilor din împrejurimi. Și nemulțumirea proprietarului casei pentru că făcea prea multă umbră și își împrăștia peste tot frunzele când da toamna.

La început, a crezut că îi taie frunzele alea care erau să ia foc de la firele electrice în timpul unei furtuni din vara trecută sau să îi facă o coafură din astea moderne cum se obișnuiește acum, deși așa ceva se întâmplă, de obicei, primăvara sau toamna, în niciun caz în toiul iernii pe frigul de afară, după o noapte geroasă de le clănțăneau dinții câinilor de prin curți. Curând însă s-a dovedit că nu e de glumă. Că i s-a pus gând rău. Curând, au început să cadă retezate creangă după creangă, târâte apoi la marginea drumului. Crengi prin care niciodată nu se vor mai zbengui păsările verilor lungi, vântul nu le va foșni jucăuș frunzele. Vor sfârși în sobele de tuci, acele mici crematorii ale caselor, sau în cuptorul de pâine. Un pumn de cenușă e tot ce va mai rămâne din ele.

Acesta e copacul și acesta e omul. Care mereu se plânge de condiția umană, când tot ce nu e om e la bunul lui plac. Bine de copacul care se află mai la distanță de el, de lucrurile lui, ca lunganul, ca prăjina de plop de la marginea pârâului. Nu are treabă cu nimeni și nimeni nu are treabă cu el.

Un copac în floarea vârstei a dispărut. La început, cum nu simțea nicio durere, datorită somnului iernii, a crezut că totul e doar un vis. Nici atunci când rămase fără nicio creangă nu și-a dat seama că e condamnat la dispariție. S-au mai văzut copaci ciuntiți astfel, pentru ca, în următorul an, să nu mai fie atât de mult tăiat din ei. Ore întregi au trebuit pentru a-l face una cu pământul. Un copac crescut lângă om și sacrificat de acesta. Omul e imprevizibil. Omul e ciudat. Omul e nemilos uneori cu lucrurile din jur.

Nimic nu va putea umple golul rămas în urma copacului încă tânăr. Poate, tot într-o zi de iarnă geroasă, va fi doborât la pământ și omul.

…Fără ca nimic să prevestească faptul că, pentru el, primăvara nu va avea să mai vină.

Lasă un comentariu