Simpozionul Național dedicat scriitorului, publicistului și muzicologului George Sbârcea (1914-2005), desfășurat recent la Toplița Română, a readus în actualitate o carte ce evocă mari scriitori ai literaturii române, „Cafeneaua cu poeți și amintiri". Cartea surprinde prin cordialitatea relatării, expresivitatea vocilor și nervul stilistic, descoperind un autor al unor antologice exerciții de admirație așezate sub dictonul lui Delacroix: „Toate zilele neîncrestate pe răboj sunt zile care nici n-au fost". Ferice de editura care își va asuma o nouă ediție.
Sunt concludente relatările despre Liviu Rebreanu, Ion Chinezu, Ion Vlasiu, L. Pirandello, Emi Isac, Radu Stanca, Romul Ladea, Lucian Blaga, Tudor Vianu, R. Rolland sau imaginile în care memorialistul apare alături de Vasile Voiculescu într-un turneu literar prin țară, cu Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu la Milano, cu Ion Pillat într-o excursie scriitoricească, cu Ion Vinea în Bulgaria, întâlniri cu biografii de rang ale culturii noastre, numite momente în care „zeii i-au tras în deget inelul norocului", întregindu-i tenacitatea, conștiința talentului și conștiința seriozității umane. Așa cum, altădată, istoricul Vasile Netea, tânăr fiind, simte cum i se schimbă viața ascultând „torentul magic" al conferințelor lui Nicolae Iorga la Palatul Culturii din Târgu-Mureș, în primăvara lui 1927, George Sbârcea mărturisește cum a câștigat sentimentul unui plus de seriozitate în profesia de ziarist în redacția „Tribunei", în urma audierii conferințelor lui Nicolae Iorga de la Universitatea clujeană, dar și citindu-i savantului articolele din „Neamul românesc". Curajul și limpezimea gândurilor „personalităților ieșite din comun", darurile inteligenței și ale simțirii lor devin imbolduri și program pentru o întreagă generație ce caută promisiuni de viață: „De câte ori dădeam ochii cu un om de seamă, faima ce-l însoțea ne încălzea inimile ca o flacără. Îi pândeam fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare privire, cu speranța secretă de a ne molipsi de măreția lui. După întâlnirile de acest fel, făceam în sinea noastră jurăminte fierbinți că nu vom avea liniște până când n-o să le semănăm idolilor noștri". Ca răspuns în timp, „personalitățile ieșite din comun" sunt cuprinse de memorialist în simbolurile „Păsării Phoenix, frumusețea și longevitatea", sugerate de penajul de purpură și aur al păsării eterne. „Cum se naște viață din cenușă, iată taina păsării Phoenix, taina an de an repetată a primăverii. O taină pe care aș vrea s-o mai învăț, căci nu e niciodată prea târziu să-ți reiei - fie și cu rămășița de viață rămasă - pribegia întreruptă". Cei care i-au alungat iluziile pernicioase, apărându-i sufletul să nu fie strivit de opreliști și opresiuni, rămân într-un prezent continuu; al neuitării. Rememorându-i, memorialistul își reînvie propria imagine biografică. Când chipul lui Radu Stanca, învăluind cu privirile sale ardente și cu tot ce venea „frumos și nobil" din mintea lui, „răsare din negura trecutului", reînvie și tinerețea memorialistului, reflectând: „Și asta e nespus de frumos (subl. n.). Poate că nimic nu e mai frumos pe «pământ»".
„Cafeneaua cu poeți și amintiri" e un theatrum în care ies la scenă deschisă, într-o surprinzătoare alternanță, contururi ale memoriei afective, nostalgii și uimiri, freamătul redacțional și emoția șezătorilor literare, alături de replici ale unor nesfârșite drame și tragedii. Imaginea impozantă a lui Sadoveanu la o vânătoare de la Brâncovenești alternează cu imagini ale sublimului din natură sau acordurile tragice ale arbitrajului de la Viena, „balaurul cu prea multe capete" al anului 1940. Imaginea înfrigurată a Dealului Feleacului cu „duruitul" tragic al roților și „glasurile speriate" ale refugiaților i-a marcat memorialistului pentru totdeauna linia vieții.
„Cafeneaua cu poeți și amintiri" este remarcabilă și prin suita portretelor literare a căror pregnanță nu poate fi eludată de niciun exeget al istoriei literaturii române. Un impecabil spirit de observație surprinde glasul fără timbru, incolor, al „bătrînului" Ion Vlasiu, sugerând „sleirea fiziologică a timpului ce se împuținează în făptura omenească". Malițios și distant, zeflemist și amar, cu toată alura sa de dandy fantast, Emil Isac „nu primea în sinea lui decât lucrurile ce se pot pipăi și măsura". În chipul lui Agârbiceanu era un „amestec inedit de putere și duioșie, care îi dădea imunitate în fața oamenilor".
Scriitorul Ion Vinea îl îndeamnă să scrie „Cafeneaua cu poeți și amintiri", fiind și cel care îi sugerează nota distinctă a acestora: „După un număr de ani, drumul care duce înapoi la ceea ce a fost e presărat cu nisip de aur". Metafora lui Vinea e înțeleasă de memorialist nu ca o înfrumusețare a trecutului reconstituit, ci ca o predispoziție la retrăirea trecutului și într-un diapazon liric. O întâlnire autumnală la „Café de la Paix" devine ritual al pomenirii spiritelor eterne, memorialistul simțind că umblă printre crucile unui cimitir nevăzut, având revelația unei mulțimi vii („se treziră umbrele în jur"!), antrenată într-un banchet spiritual în care apar Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Al. O. Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Victor Ion Popa, N. Kirițescu, G. Ciprian, Dan Botta, N. Carandino, Sidonia Drăgușanu, Virgil Carianopol. Aceștia, alături de actori, artiști plastici, jurnaliști - era îndemnul lui Vinea - trebuiau să apară în „Cafeneaua cu poeți și amintiri", căci „Baba Moartea dă târcoale peste tot (...), iar martorul nu mai poate fi audiat, fiindcă nu există comisii rogatorii pentru «dincolo». De asta, depozițiile se fac aici, și se fac cât mai este timp".
