Închinare

Asemenea unui „zvon de clopot" al întoarcerii în timp, din trecutul amintirilor, din nou ne aducem aminte de ei. De ei, dascălii noștri, acei „moșnegi albiți de zile negre" - cum scria Octavian Goga în poezia „Apostolul". Ne amintim de ei, cei din acel început al vremurilor, cei care au fost bunii învățători-părinți ai noștri, prin sfaturile lor arătându-ne binele. Ei ne-au luminat viitorul, prin dorul de carte, de învățătură. Ei au fost cei care ne-au purtat mâna scrisului și ne-au învățat alfabetul dintru început.

La 15 august 1905, în „Luceafărul" din Budapesta, Octavian Goga publica poezia „Dascălul", o mărturie de adânc respect pentru luminătorii noștri: „Moșneag senin, cu tâmpla ta curată, / O, cer, pe veci nădejdii mele pază. / Din soarele copilăriei mele / Pe fruntea ta mai licărește-o rază, / În suflet simt cum negura se sfarmă / Și se-mplinește albă dimineață, / Când ochiul tău în inimă-mi coboară, / Topind încet cetatea ei de gheață. // Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche, / Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi / Strălucitori de lacrimi și lumină."

Tot în revista „Luceafărul" din Budapesta, la 1 septembrie 1904, Goga publica poezia „Dăscălița", „cunună de zile și de visuri", din al cărei grai, noi „am cules învățătură": „Așa, grijind copiii altor mame, / Te stingi zâmbind, în calea ta, fecioară, //…// Tu stai în prag, și din frăgar o frunză / La sânul tău s-a coborât să moară, / Iar vântul spune crengilor plecate / Povestea ta, frumoasă domnișoară."

Ecouri, de demult, pentru un gând îmbătrânind amintirile întoarcerilor în memorie. Un gând închinat dascălilor și preoților, celor care aici, în Ardeal, țineau flacăra vie, cu rol esențial în lupta românilor din Transilvania, dascăli ideali și „dăscălițe mucenice" - numite de Goga. Ei, părtași în bătălia națională din, pe atunci, înstrăinatul nostru Ardeal.

Prilej potrivit pentru o întoarcere în timp, spre acei „sfinți apostoli ai nației", cum îi numea Nicolae Iorga. O întoarcere în timp, acum, în prag de mare sărbătoare a Creștinății, spre dascălii mei din Idicel-Sat, învățătorii Sofia și Gavril Popovici, spre acel profesor suplinitor - Suciu - la limba și literatura română, parcă de prin Urisiu, de loc, din perioada „ciclului doi" de la Ideciu de Sus, spre profesorii acelui liceu de elită - „Alexandru Papiu Ilarian" din Târgu-Mureș, al cărui absolvent eram în anul 1957, cu actul de naștere în 1919, după Unirea cea Mare (Alexandru Nedelcu, Ioan Lupșa, Bazil Ciacoi, Corina Târnăveanu), spre marii mei dascăli ai Filologiei Clujului, Heidelbergul Ardealului: acad. Emil Petrovici, vorbitor al 11 limbi, Ion Rahoveanu, Ion Vlad, D.D. Roșca, Onufrie Vințeler. Toți, pentru noi toți învățăceii, modele, acei de urmat înaintemergători, cu vocație și chemare didactică, profesioniști cu iubire de neam și țară, adevărate eminențe în domeniul învățământului românesc.

Dascăli amintind de acei înaintași-luptători, de Gheorghe Șincai, care a înființat 376 de școli românești în Transilvania acelor timpuri, de învățații-iluminiști ai Școlii Ardelene, de toți acei dascăli cu rol esențial în lupta pentru drepturile românilor ardeleni și Unirea de la 1 Decembrie 1918, de toți cei ieșiți de prin preparandii, școli normale de învățători, licee, colaboratori la foile vremii; la reviste literare și de specialitate, periodice locale, activând în cercuri culturale și în acele „case poporale" ale ASTREI. Aici, pe meleaguri mureșene, Vasile Netea, Nicolae Albu, Ioan Butnaru, Nicolae Crețu, Aurel Filimon, Maximilian Costin, erau prezenți, semnând în paginile revistei „Progres și cultură" (revistă literar-pedagogică și socială). Dascăli cu o temeinică, profundă, excelentă pregătire. Acei dascăli și preoți (ortodocși și greco-catolici), care, aici, în Transilvania, au păstrat viu și treaz spiritul lui Gheorghe Șincai, Petru Maior, Inochentie Micu Clein, Ion Budai Deleanu, iar, mai târziu, și al lui Lucian Blaga, Octavian Goga, Aron Cotruș. Dascăli azi, din păcate, cam uitați, neprețuiți, nerespectați așa cum se cuvine, la valoarea și meritele lor. Ei au fost intelighenția satelor românești de odinioară, cu profundă implicare în viața publică a comunității, dar, uneori, și în cea politică românească, în cazul învățătorului Ion Mihalache.

Dascăli participanți activi la serile culturale ale Ardealului, acele evenimente de renume și aduceri aminte, cu numeroasa participare a unor mari scriitori, care au pus umărul la dezvoltarea culturii naționale. Ei, despre cei care un redactor scria în revista „Progres și cultură", au „pârguit roadele", cu dragoste și aleasă mândrie, care „au pus suflet mare și umăr larg la dezvoltarea culturii și literaturii românești." Dascăli, „credincioși slujitori" ai Neamului, ai „simțirii românești", ai valorii morale, dar și ai „biruinței idealurilor", „nelăsându-se înfrânți de noianul poverilor, neabătându-se de la drumul misiunii lor", în care au crezut cu sfințenie.

Azi, când, încă o dată, au coborât toamnele și iernile peste ei, dacă, într-adevăr „Ne cheamă pământul", în al nostru amurg, ca trecători, ca secunde de pământ, la împlinirea celor 85 de ani de la Congresul Învățătorilor din anul 1931, să ne amintim de cei care au dat culoare specificului național, cei trecuți precum clipele. Azi, celor petrecuți în cimitirele timpului, o lacrimă și un strop de suflet din adâncuri venind, să le dăm, odată cu versurile lui Octavian Goga, cel care ne-a scris „cântarea pătimirii noastre": „Și-n ochii tăi văd strălucind scânteia / Din focul mare-al dragostei de lege, / Ce, prin potopul veacurilor negre, / Ne-ai luminat cărările pribege."

Lasă un comentariu