Țin minte, povestea un preot, că pe când aveam vreo trei ani, mă jucam de zor în fața porții cărând sisific câteva pietroaie. Ca băiat de preot, și fiind după Paști, aveam din belșug tot felul de bunătăți pe masă: pască, ouă roșii, cozonac ș.a.. Din truda pietrelor de moară, am zărit un miner care se întorcea sfârșit de la muncă din sânurile negre ale pământului. Omul - pe numele lui Calistru - era murdar, înnegrit de praf, sărac lipit, avea mai mulți copii și muncea din greu să îi hrănească. Pe drumul de la mină spre casă, cumpărase o pâine, pentru copiii lui flămânzi ce-l așteptau să se întoarcă de la lucru. L-am strigat și l-am rugat să îmi dea pâine. Omul a frânt o bucată din pâinea mare și mi-a dat-o. La care eu, cu tupeul celor trei ani, am spus: nu, dă-mi pâinea toată. Omul a privit adânc în ochii mei, a oftat abia zărit și mi-a întins pâinea întreagă. Am luat-o, plină de funingine și de praf și mi-am înfipt colții în ea. În seara aceea, copiii lui s-au culcat flămânzi. După ce am crescut, mi-am amintit mereu de această faptă. Omul, sărac și bolnav, a murit nu mult după aceea.
După ce am devenit preot, nu a fost slujbă de la Dumnezeu, la care să nu-l pomenesc, alături de bunicii mei. Sute de proscomidii, sute de Liturghii, mii de pomeniri pentru omul care a luat de la gura copiilor lui o pâine, pentru a hrăni un copil răsfățat. Și cu ochii plini de lacrimi am jurat în fața Sfântului Potir, că îl voi pomeni în toate zilele vieții mele, până voi muri.
A fost cea mai bine investită pâine din viața acelui om.
