ISRAELE, ISRAELE… (I)

Planul universal

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine… Iată, casa voastră vi se lasă pustie (…) Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe prooroci… Șerpi, pui de vipere, cum veți scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată, Eu trimit la voi și înțelepți și cărturari; dintre ei veți ucide… și-i veți urmări… Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepților răspândit pe pământ… Adevărat grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam" (Mt. 23, 31-38).

Nimic nu se poate înțelege din mersul actual al istoriei planetare, dacă nu avem răgazul necesar să aruncăm o „privire", în inima Orientului Apropiat, acolo unde, în Țara Sfântă a Palestinei, a trăit cândva poporul ales! Acolo, pe o fâșie de pământ îngustă, cuprinsă între mare și munți, a existat o țară muntoasă iubită de Dumnezeu, brăzdată de dealuri pleșuve, văi adânci și lipsite de umezeală, ai cărei locuitori - aflându-se între civilizațiile a trei continente: european, asiatic și african - au fost o binecuvântare pentru toate neamurile pământului (Fac.22, 17-18) deoarece, prin ei, omenirea să fie pregătită pentru venirea în lume a lui Hristos. Până când însă avea să vină Mesia (In.4, 25-26), pe care de altfel nici nu L-a primit (In.1, 11), poporul evreu a avut o istorie care a „evoluat" între binecuvântare și osândă! Binecuvântarea a primit-o în 2100 î.Hr., când Dumnezeu a încheiat cu patriarhul Avraam un legământ (Fac. 17, 7) valabil atâta timp cât evreii aveau să-l împlinească (Deut. 7, 12). Dar, pentru că aceștia l-au încălcat, legământul a fost anulat și înlocuit prin sângele lui Hristos de un Testament veșnic (Evr.13, 20), nou (Evr.8, 8), făcându-se astfel trecerea de la Legea Veche (venită, prin mijlocirea oamenilor, de la Dumnezeu) la Legea Nouă (venită însă prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care o și împlinește - Mt. 5, 17). Așa se face că, pentru păcatul neascultării, vechiul Israel s-a auto-exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc, rămânând în afara Bisericii prin necredința în Hristos (Rom.11, 20) și renunțarea la răscumpărarea întregii omeniri prin sângele vărsat de El (In.11, 51-52). Astfel, pe de-o parte, ei și-au cerut singuri osândă (Mt. 27, 25), așteptându-l pe un alt Mesia (Lc.7, 19-20) în care au început să își caute o falsă mântuire, antihristică (F. Ap. 4, 12), iar - pe de altă parte - noul Israel (adică iudeii ce au crezut în Hristos și păgânii deveniți creștini) constituie o „rămășiță aleasă prin har" (Rom.11, 5) care se va mântui. De aceea, punând în lumină toate aceste date, ne va fi mai ușor să înțelegem acum faptul că, pentru păcatul neascultării lui (Mt.23, 37-38), poporul evreu nu numai că a fost călcat, robit și trecut prin sabie de popoarele străine (egiptenii în 1900 î.Hr., babilonienii în 586 î.Hr., grecii în 323 î.Hr., romanii în 63 î.Hr.), dar a pervertit și legile sfinte iudaice ale Torei cu aberații ocult-anticreștine (din Talmud și Cabala), pe fondul pedepsei dumnezeiești de a fi împrăștiat în întreaga lume: „Iar pe voi vă voi risipi printre popoare: în urma voastră îmi voi ridica sabia și va fi pământul vostru pustiu și orașele voastre dărâmate" (Lev. 26, 14-33). Iar această dispersare în lume a poporului evreu, începută o dată cu distrugerea Ierusalimului în 70 d.Hr., avea să aducă cu sine atât faptul că am început să avem de-a face în istorie cu un popor fără stat, cât și cu confruntarea noastră cu sionismul expansionist, caracterizat de dorința acestui popor nomad, apatrid și multirasial (rătăcitor printre alte popoare) de a-și întemeia cu forța un stat propriu, de a considera că are o misiune între popoare și de a pune cu orice preț în aplicare un plan universal al său. Planul acesta macabru, care va și determina prezisa înmulțire a fărădelegii (Mt.24, 12), presupune nici mai mult, nici mai puțin, decât aceea că sioniștii, auto-considerați lumina popoarelor, vor să genereze o spălare mondială a creierelor pentru a ne convinge că ei se suprapun celorlalte nații (prin deșarta lor convingere că ar mai fi un popor ales), că vor să „elibereze" întreaga omenire pentru a o „împinge" într-un paradis pământesc (prin obstrucționarea oamenilor să mai caute Împărăția cerurilor și înlocuirea patimilor lui Hristos cu hiperbolizarea dramei Holocaustului), că această proximă „eră mesianică" ar fi una de „fericire generală" (prin iudaizarea și supunerea întregii lumi de către sioniști), că se va ajunge la pacea lumii (prin pierderea libertății în favoarea securității), că numai „inițiații" lor pot să priceapă sensurile subtile ale ezoterismului (prin acțiuni oculte și optica rasist-extremistă de a-i considera pe ne-evrei: porci - în Gadol 12b; câini - în Jebamoth 49b; animale - în Yebomath 98a și Kerithuth 6b; necredincioși - în Zorah 4b și 26bT; altceva decât oameni - în Iebhammath 61a; „buni" de sacrificiu - în Reba c21 și Jalkut 772) etc.

Principalul lor obstacol, în dorința de a-și asigura împărăția în lume, este Biserica lui Hristos. Obolul de sânge martiric al acesteia, început cu uciderea arhidiaconului Ștefan, a traversat veacurile prin curajul atâtor creștini devotați, adevărați, care au știut că nimeni, niciodată, nu va reuși să biruiască această citadelă a sfințeniei care este întruchipată de Biserica ortodoxă. Aproape că, acum, lucrarea sionistă de supunere a neamurilor, în numele ideii că Antihristul (falsul mesia) va fi „salvatorul" planetar, a ajuns aproape la apogeu. Se și vede cu ochiul liber că țările unde au propovăduit cândva Apostolii au ajuns aproape, acum, în ruină! Însă ruina cea adevărată, dincolo de invocatele „crize" economice și politice, este cea a sufletelor iubitoare de Dumnezeu. Și, bineînțeles, nu numai că România noastră nu este ocolită, ci se încearcă și să fim transformați într-o țară port-stindard în proiectul întronării lui Antihrist la Ierusalim. Adică exact acolo unde, după ce au fost distruse Templul 1 în 587 î.Hr. și Templul 2 în 70 d.Hr., se încearcă acum a se ridica Templul 3. Care va fi însă și ultimul… 

Lasă un comentariu