Cu gândul la Eminescu

Poetul Răzvan Ducan a găsit un mod poetic cu totul aparte spre a-și dovedi iubirea pentru Eminescu nostru național. Și de ce nu? Asemeni făcuse la vremea sa Nichita Stănescu, iar acum vorbele sale ne sunt tot un fel de temelie.

Răzvan Ducan a scris și publicat o carte* în care subiectul este chiar acesta: cum este Eminescu al nostru ? Cum îl citim, înțelegem, cum ne apropiem de el și cât de tare e el în fibra alcătuitoare a culturii române?

„Fără Eminescu/ Limba Română ar fi  fostși acuma pusă în gips./ Am fi umblat pe stradă/ trăgând anevoie greutăți de cuvinte./ Am fi survolat înțelesuri puține, în spații de-ntors, strâmte./Roiuri de onomatopee ne-ar fi invadat casa./ Pe verbe am fi avut igrasie./ S-ar fi coclit și adjectivele,/iar cichindeali, mumuleni și prălești/ne-ar fi colmatat timpanul." Gestul scriitorului târgmureșean este total, exclusiv și fără pereche. Se vede imediat că nu e ceva ocazional legat de  poezia sa populată de umbra lui Eminescu, ci o lecție de viață, de o pasiune, de o asumare.

Am încercat să nu mă las influențată de perspectiva propusă de prefațator, care e un „eminescolog", domnul Valentin Coșereanu (Căci de aceea este Prefața, ca s-o o citim în loc de Postfață …)  Am luat opțiunea poetului Răzvan Ducan drept o toană poetică, căci prefața însăși este precedată de un răspuns dat prin email, ca să vedem exact cum i-a parvenit autorului acest text de prezentare. De multă vreme am ajuns la convingerea că toți autorii au propriile lor originalități. Unii inventează cuvinte, de la Coșbuc cu al său „întrulpi", la Șerban Foarță. Alții se joacă uneori cu punctuația. Cu licențele poetice, hai să-i lăsăm să se joace cum vor, e grădina lor.

De când am primit cartea „Poporul de proști versus Eminescu", din chiar mâna scriitorului care mi-a scrijelit o dedicație, în fugă, cu pixul albastru (chiar în ulița satului Hordou, înainte ca mărimile, oficialitățile să se pună-n mișcare pentru Nunta Zamfirei (16 septembrie 2016), chiar de atunci, trăgând cu ochiul la copertă, ceva m-a șocat. Culorile mi s-au părut șterse. Titlul mi s-a părut provocator. Provocator tare. De ce-am avea nevoie să ne punem cenușă în cap,  când există atâția care ne diprețuiesc, ne hulesc, ne vor răul și vor să ne destrame?

Trebuie să fie acolo, ceva. Un înțeles tainic, un îndemn subtil.

Apoi mi-am dat seama că poetului îi place să provoace, că se hrănește din asta. Doar că îl doare peste măsură unde am ajuns, unde s-a ajuns și drept urmare își varsă oful „La Eminescu apelează/ Toți cei care vor să-și ridice o casă.// Unii fac din absența lui o prezență/ Folosindu-l la pereții de rezistență//Alții aduc doar prezenței sinelui flori,/ Și-l folosesc la pereții despărțitori.//Cei mai mulți, însă, cu sinceritate vor/ Să-și mobileze cu Eminescu inimile lor.// Când a cincea cămară a inimii va fi el,/ Casa cu pereți va deveni castel" ceea ce trebuie să recunoașteți, e excepțional.

Într-un cuvânt avem de a face cu o plachetă de poezie cu totul deosebită în care crezul poetic e atât de puternic încât pur și simplu te îneacă de puritate, te amețește precum ozonul atunci când ajungi pe vârf de munte. Versuri, întâmplări de viață, din biografia eminesciană sunt presărate peste tot și totul e ca o re-scriere, o re-lucrare a sugestiilor din viața și opera poetului. Cu adevărat, Răzvan Ducan locuiește în lumea eminesciană, nu e o vorbă aruncată. Suntem la o azvârlitură de băț de 15 ianuarie care e ziua lui, ziua națională a culturii, ziua neuitării.

Cartea propusă e departe de a inspira un aer festiv. În schimb are un aer de responsabilitate patriotică adevărată.

De citit această carte deosebită, de reflectat, evident. Căci „A avut de ales între/condamnarea la 39 de ani și ceva/de învățare a muri vreodată,cu suspendare/și condamnarea la 39 de ani și ceva/de neînvățare a muri vreodată, cu executare./El a ales, dar nu în locul lui,/ci al poporului de proști ce i-a dat voie/să aleagă în locul lui./Poporul de proști era prea ocupat în lupta cu sine./Poporul de proști versus poporul de proști./Numai așa poate fi înțeles Eminescu" .

*Răzvan Ducan, „Poporul de proști versus Eminescu", Editura Vatra Veche, 2016.

Lasă un comentariu