Cu gândul la un bun prieten!

Făcând parte din Comisia Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre, ca deputați, eu în Parlamentul României, el în cel de la Chișinău, cu poetul Nicolae Dabija, redactor-șef al revistei de cultură „Literatura și arta", din capitala celeilalte Românii - Republica Moldova, un mare patriot român, luptător pe baricada interesului național, m-am întâlnit la Atena, la Istanbul, la Ankara, la Tiblisi, la Erevan, la Moscova, la Sofia, la Baku, la Tirana, la București. Împreună cu prietenul Dabija, de la Volos, orașul grecesc de unde argonauții au plecat în căutarea „lânii de aur", unde eram cazați, am plecat să vedem „Meteora", acel tărâm de basm, aproape ireal am spune. Întorcându-ne, cred că eram la Kalambaka, aproape de munții Pindului, mi-a promis că va face tot posibilul să ajungă la mine poemul „Întoarcerea lui Eminescu", cu rugămintea ca atunci, când voi vorbi despre Înaltul Domn al Poeziei și al Limbii Românești, să-l recit și să-l public. O fac acum, târziu, dar o fac, fiind promisiunea mea făcută unui mare poet și prieten - Nicolae Dabija -, luptător pe baricada noastră, a interesului și a demnității românești, predestinat să fie - cum spunea acad. Mihai Cimpoi - „rapsodul și sacerdotul unui colț de pământ românesc pitit în propria lacrimă!".

 

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

 

Chiar acum, când ninge pe Moldova,

veste mi-a sosit din Cernăuți,

că de-acolo Eminescu - tânăr

a pornit spre Chișinău, desculț.

 

Cu desaga plină de poeme,

să se-adeverească a pornit,

dacă mai suntem la locul nostru

și să vadă dacă n-am murit.

 

Să-i ieșim, pe viscol, înainte,

care cu o carte sau o floare:

pașii din omăt să i-i culegem

și să-i cerem în genunchi iertare.

 

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă

și-l purtăm pe drumuri de un veac:

ba copiii mor în Bucovina,

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

 

Iartă-ne, bădiță, să îi spunem,

că ades - cum veacul e-n delir,

ai fost oaspete în casa Ta

și în țara Ta un musafir.

 

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă,

vinul când curgea gârlă la vale -

la dureri veneai să fii cu noi

și-ți simțeam prezența Dumitale.

 

Ne-au bătut, și cerul, și pământul,

vremuri grele au trecut pe-aci,

ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,

fără poezie-om mai trăi.

 

Multe am pățit în acest secol

care neschimbându-se ne schimbă,

deseori ne-am rușinat să spunem

că vorbim cu Tine-aceeași limbă.

 

Cine ne-ar ierta pentru copiii

care deschideau volumul Tău

și găseau poemele ciuntite

și cârpită soarta Ta, mereu?!

 

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,

parcă nici nu mai avem destin,

pân-și ceasurile noastre arată

și măsoară toate-un timp străin.

 

Și-aș boci acum, dar n-am cuvinte:

cei care în cuie te-au bătut

nu străini au fost, sosiți din lume,

tot dintre ai noștri te-au vândut.

 

Asta e durerea noastră mută

că visând să-și numere arginții

câte-un Iuda, la un colț de stradă,

vinde, și poeții, și părinții.

 

Unii s-au deprins stăpân să-și aibă

asta fiind al vieții unic rost -

chiar ar face revoluții,  numai

să rămână șerbi, precum au fost.

 

Și atâția plaiul ne-au prădat,

iar acum căințele le vin:

nu le e rușine c-au furat,

ci rușine - c-au furat puțin.

 

Despre noi, ce ți-am putea vorbi,

suferim, în parte, fiecare,

pedepsiți, cum veșnic ni se spune,

doar pentru păcate viitoare.

 

Căci la noi, așa-i de la un timp -

dacă-ngheață via sau puieții;

pentru tot ce se întâmplă-n țară -

nu răspund miniștrii, ci poeții.

 

Iartă-ne, c-atât ne-am fost străini,

dar de astăzi, împlinind un rost,

să sperăm că-n fiecare casă

va găsi Cuvântu-ți adăpost.

 

…Chiar acum când ninge pe Moldova,

când nămeți prin cerul ei se-alungă,

Eminescu a pornit spre noi,

și să deie Domnul să ajungă!

NICOLAE DABIJA

Lasă un comentariu