Patru lumânări ardeau pâlpâind. Era liniște, atât de multă liniște încât puteai auzi șoaptele sfârâite ale lumânărilor.
Prima lumânare ofta: „Numele meu e Pace. Lumina mea luminează în întuneric, dar ce folos, oamenii nu mă vor..." și luminița ei deveni tot mai mică, până ce se stinse cu totul.
A doua lumânare tresări pâlpâind și șopti sfârâind: „Eu mă numesc Credință, dar se pare că sunt în plus. Oamenii nu mai vor să audă de Dumnezeu. Nu mai are niciun sens să mă consum arzând..." O adiere străbătu încăperea și lumânarea se stinse.
Cu o voce abia șoptită începu să vorbească și cea de-a treia lumânare: „Dragoste, mi-e numele și simt cum mi se sfârșesc puterile. Oamenii mă împing de-o parte și n-au ochi pentru cei pe care ar trebui să îi iubească..." Cu o ultimă pâlpâire, se stinse și lumina dragostei.
Un băiețel intră atunci în încăpere. Se uită la lumânările stinse și spuse printre lacrimi: „Bine, dar lumânările ar trebui să ardă!"
Atunci, se auzi șoapta celei de-a patra lumânări: „Nu te teme, dragul meu! Câtă vreme mă vezi pe mine pâlpâind, mai putem reaprinde celelalte lumânări. Numele meu este Speranța!".
Din volumul „Sub mantia speranței", apărut la Editura „Vatra Veche", Târgu-Mureș, 2017
