Anul 2017 este declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.
Pictura bisericească este o artă deosebită de pictura profană (nereligioasă). Ea nu este o simplă copie sau fotografie a realității, nu este deci o artă realistă. Arta bisericească se deosebește fundamental de cea profană atât prin scopul și menirea ei, cât și prin formele sau mijloacele ei de realizare. Ea este o artă religioasă, o artă pusă în slujba Bisericii și a ideii creștine, și mai ales a cultului divin. Pictura bisericească n-a urmărit să satisfacă gustul sau sentimentul estetic al credincioșilor, n-a avut o funcție sau intenție pur decorativă; ea a izvorât, mai ales la începutul existenței Bisericii, dintr-un profund sentiment religios, exprimat în formele și culorile artei de meșteri anonimi sau de pictori celebri, ei înșiși profund credincioși. Aceștia au căutat să ilustreze, în imagini, istoria vieții creștine, conținutul cărților sfinte, învățătura de credință a Bisericii, ceremoniile cultului sacru etc., servind astfel concepțiile religioase și scopurile generale ale Bisericii.
Icoanele și pictura religioasă de pe pereții sfintelor lăcașuri de cult au avut întâi de toate un rol instructiv și educativ; Biserica a făcut din ele un mijloc de învățătură și de educație creștină. Pictura bisericească în general, dar mai ales cea ortodoxă, este prin definiție simbolică; ea exprimă o idee, o intenție, un înțeles, un conținut lăuntric, pe care ni-l explică știința iconografiei.
Ca formă de expresie a Teologiei, pictura bisericească nu s-a făcut la întâmplare, ci după anumite reguli, pe care vechii zugravi le-au așternut în scris, în manuale numite Erminii (călăuze) de zugrăvie. Aceste Erminii cuprind, între altele, reguli care arată zugravilor care scene sau chipuri sfinte se pot zugrăvi în altar și cum trebuie zugrăvite, ce se poate zugrăvi în naos și în turle, ce și cum se zugrăvește pe pereții pronaosului sau la fațadă etc., așa încât decorul pictural al oricărei biserici să alcătuiască în întregimea lui o carte sau un ansamblu unitar și logic, inspirat și călăuzit de o idee centrală, coordonatoare.
Acest program sau tipic iconografic n-a fost fix și uniform în cursul timpului. El s-a format cu încetul și a variat după epoci, potrivit cu evoluția arhitecturii religioase, cu ideile sau curentele teologice (dogmatice) care au frământat cugetarea creștină. Astfel, într-un fel se picta o bazilică creștină din secolele IV-VI și într-alt fel o biserică ortodoxă din secolul XIV.
Programul iconografic a evoluat paralel cu dezvoltarea cultului sfinților, cu discuțiile și controversele dogmatice, cu dezvoltarea rânduielii Sfintei Liturghii (ilustrația troparelor și a imnelor liturgice), cu tradiția religioasă specifică fiecărui popor sau fiecărei regiuni; de exemplu, în cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, într-un fel se prezintă decorul iconografic al bisericilor din Transilvania, și în alt fel al bisericilor din Muntenia și Moldova. Programul iconografic a ținut seama și de dimensiunile locașului bisericesc și de destinația lui; într-un fel se pictează o biserică modestă de enorie, într-alt fel o catedrală, într-alt fel o biserică mânăstirească sau un paraclis de curte domnească (ca de exemplu Biserica „Sfântul Nicolae" de la Curtea de Argeș), într-alt fel o biserică de cimitir sau necropolă, unde nădejdea învierii, deci iconografia Evangheliilor Învierii, joacă rolul principal. Izvorul de inspirație preferat al picturii bizantine a fost îndeosebi cultul (în special Sfânta Liturghie) și Evangheliile canonice, iar pentru Orient chiar apocrifele.
