Bazele viitoarei fabrici de mobilă au fost puse la 12 aprilie 1907, când Szekely Fülöp și Réti Ernõ, comercianți de mobilă, au întemeiat o firmă familială pe acțiuni, în care, în primii ani, prevala comerțul, forma organizatorică clasică având-o din 1917. Capitalul social inițial era de 125.000 de coroane.
Circumstanțele în care a fost înființată firma nu erau dintre cele mai favorabile din punct de vedere economic, având în vedere concurența produselor industriale din Austria, inclusiv mobila, care inundau piața locală pentru că erau ieftine, fiind scutite de taxe vamale. Industria locală de mobilă suportă cu greu competiția, considerată nedreaptă.
Sediul inițial al firmei, respectiv biroul și depozitul-magazin, era în Piața Trandafirilor nr. 47, ulterior în Palatul Culturii, în timp ce fabrica se afla în Piața Victoriei nr. 17-23.
Crearea României Mari a avut drept consecințe, pe de o parte, un recul în relațiile cu partenerii tradiționali din fosta Austro-Ungaria, pe de altă parte, dobândirea de noi piețe în România, în principal în București, din 1931 stabilindu-și sediul pe B-dul Magheru.
În pofida condițiilor generale, apreciate de conducerea firmei ca fiind nefavorabile - inflația permanentă în întreaga perioadă interbelică, creșterea prețurilor materiilor prime, creșterea cheltuielilor administrative și cu salariile personalului - în principal cel administrativ -, crizele din primii ani interbelici, din 1926, din anii 1928-1934, din 1939, conflictele de muncă dintre care unele cu conotații politice - evoluția firmei a fost pozitivă, produsele ei, în cea mai mare parte produse de lux, devenind „conducătoare pe piață". Din 1935 a devenit Furnizor al Casei Regale.
Răspunsul firmei la condițiile dificile de desfacere a produselor a constat în diversificarea producției, investiții pentru surclasarea concurenților prin modernizarea producției, căutarea de noi piețe de desfacere în țară și în străinătate. În perioadele de criză nu se plăteau dividende și indemnizații pentru membrii Consiliului de Administrație.
Modificărilor teritoriale din 1940 firma le-a răspuns cu restabilirea sediului și fabricii în Târgu-Mureș, reorientarea pieței spre Budapesta, abandonarea sediului din București, producția pentru armata maghiară, dar și printr-o soluție extrem de originală: o parte dintre membrii celor două familii proprietare au revenit în Târgu-Mureș, în teritoriul cedat Ungariei, ceilalți rămânând însă în București, fiind cetățeni români, motiv pentru care nu au primit pașaport maghiar.
În perioada anilor 1940 firma a suferit pierderi majore datorate incendiului din ianuarie 1942, cu pagube de peste 50%, și distrugerile făcute de trupele germane în retragere în septembrie 1944.
A doua parte a anilor 1940 a fost marcată de eforturile extraordinare, cu împrumuturi masive, pentru reconstrucție și reluarea producției, în condițiile creșterii controlului politic prin celulele de partid comunist și mai ales prin Comitetele de Fabrică, controlate de P.C.R. Este remarcabilă flexibilitatea conducerii firmei, care a înțeles corect evoluția evenimentelor și s-a orientat spre noii clienți - Comisia Aliată de Control - componența ei sovietică, Legația sovietică din București, instituții și întreprinderi de stat - ministere, Sindicate, C.F.R. și, desigur, P.C.R./P.M.R.
Autoritățile comuniste au preluat controlul asupra firmei prin Legea 119 din 11 iunie 1948, sub conducerea unui director-muncitor, fost șef de echipă care se încadra în tipologia impusă de noul regim - origine socială sănătoasă, în acest caz muncitorească, fără avere și cu fidelitate față de regimul politic de la acea dată.
Foștii patroni și acționari au fost eliminați, formal cu o despăgubire prevăzută de Legea 119, în fapt fără despăgubiri.
După naționalizare, firma a devenit „Szekely și Réti" Fabrica de Mobile Ardeleană Naționalizată, apoi, în 31 ianuarie 1949, a fost înființată întreprinderea de Stat pentru Produse din Lemn „Simo Geza" - după numele unui consilier municipal ales în 1930, membru al Blocului Muncitoresc-Țărănesc (comunist) din Târgu-Mureș, prin comasarea ei și a altor patru firme de profil din Târgu-Mureș.
Producția noii întreprinderi a fost restructurată, primordială fiind mobila populară, destinată direct sau indirect oamenilor muncii, dar și numeroaselor întreprinderi și instituții de stat. Conducerea superioară de partid și instituțiile centrale ale noii puteri au apreciat și comandat mobilă de lux.
În viața internă a întreprinderii s-au instituționalizat ședințele de lucru lungi și în fapt aproape inutile, întrecerile în muncă, deseori cu rezultate contrare celor scontate, propagandă politică prin gazetele de perete și prin publicații cu conținut politic, proletcultismul, sistemul de repartiție centralizat pentru materii prime, materiale și produse finite, care paraliza flexibilitatea și adaptabilitatea, care genera numeroase probleme și făcea deseori imposibilă realizarea planurilor de producție în parametrii proiectați.
Cu toate acestea, întreprinderea, redenumită ulterior I.P.R.O.F.I.L. „23 August", a devenit și a rămas până în 1989 cea mai mare fabrică de mobilă din România și din Europa de est.
