Grigore Vieru - Cetățean de Onoare al Poeziei

Mă leagă de Grigore Vieru multe și frumoase amintiri. Poate chiar cele mai frumoase. Ele încep cu momentul istoric din 6 mai 1990, de la Podul de Flori de pe Prut, când l-am luat în brațe, ajutându-l să urce pe ,,malul românesc", din barca care l-a adus peste apa râului ce ,,curge printre țări române", și se sfârșesc odată cu disparția sa atât de dureroasă și de neașteptată, în ianuarie 2009. Am petrecut în acest răstimp de două decenii momente de neuitat alături de el.

În 1995, la împlinirea a 60 de ani de viață, Consiliul Local, prin Hotărârea nr.22 / 1995, i-a acordat înaltul titlu de Cetățean de Onoare al orașului Toplița.,,Este pentru prima dată când un oraș din România îmi acordă acest înalt titlu, care mă onorează. Cred, sunt convins, că prin orașul Toplița, am devenit acum Cetățean de Onoare al țării mele, România". Prezent la acest eveniment Î.P. Ioan al Covasenei și Harghitei a ținut să spună: ,,De când a început acest ceremonial am impresia că particip la taina Sfântului Botez. Fiindcă azi, la Toplița, Grigore Vieru s-a născut a două oară. El nu mai are 60 de ani, ci doar o zi"!

,,Fratelui Ilie Șandru prin care am înțeles mai profund Transilvania, prin care m-am alipit mai strâns de ea. Cu dragoste și credință în izbâna Dreptății noastre" (Dedicație pe cartea Hristos nu are nici o vină).

Încă de atunci, de la Podul de Flori din 1990, am devenit pentru el ,,fratele Ilie", alături de mulți alți ,,frați" pe care i-a avut în România.

Acum, după opt ani de la trecerea sa în nemurire și la împlinirea a 82 de ani de la naștere, când mă gândesc la el, îmi aduc întotdeauna aminte de cuvintele scrise de acad. Gheorghe Duca: ,,Pentru noi, Grigore Vieru este mai mult decât un poet, el este un preot, un lider spiritual al neamului". Da, într-adevăr, un preot. ,,Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet"!.. (M.Eminescu). Da, un preot, fiindcă ,,Dumnezeu l-a sărutat pe frunte, dar și pe suflet"!(N.Dabija). A fost și un lider spiritual al românilor basarabeni, pentru că, alături de alți patrioți a făcut să răsară și dincolo de Prut soarele românismului, odată cu acel ,,ceas de aur" al Basarabiei; a făcut să dispară de pe Prut, dar și din inimile noastre acea blestemată sârmă ghimpată; a făcut să fluture tricolorul și să triumfe limba română și scrisul latin pe pământul românesc al Basarabiei.

Poate mai mult decât oricare dintre noi, Grigore Vieru era convins, până în adâncul ființei lui, că există un singur popor românesc și o singură limbă română; că Ștefan ce Mare este al nostru, al tuturor românilor, ,,de la Nistru pân' la Tisa"!; că au fost și vor fi ,,Trei culori

și-o singură iubire / Românească, / Trei culori și-o singură vorbire / Românească, / Trei culori și-o singură credință / Românească, / Trei culori și-o singură ființă / Românească". Cineva l-a caracterizat ca fiind ,,cea mai limpede conștiință a Basarabiei". Eu aș îndrăzni să spun că nu numai a Basarbiei, ci a întregii Românii! Poate tocmai de aceea a avut și atâția dușmani. Dar l-au urât pigmeii, aceia pe care dascălul său și al nostru de Limbă română, Mihai Eminescu, i-a numit ,,mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte"!

Poezia lui Grigore Vieru este, pe cât ar părea de simplă, pe atât de adâncă în înțelesuri și în simboluri, fiindcă el a avut harul și darul cuvântului scris. Dar a fost și un truditor al acestuia. ,,Întâi să lucească în vârful peniței stropul cel roșu al sângelui meu, pe urmă roua de pe iarbă"! Poezia lui Grigore Vieru este tradițională fiindcă pleacă de la ,,izvor", iar acesta ,,curge" din folclorul românesc, din marile mituri ale românilor, din limba vechilor cronici și din hrisoave. Este, în același timp, o poezie modernă, atât în privința versificației, cât mai ales în privința marilor teme și motive, cultivate mai ales de romantici: dragostea de patrie, viața și moarte, viziunea cosmică, natura, iubirea.

Poezia lui Grigore Vieru s-a născut, cum spuneam, din harul și darul cuvântului scris, dar s-a născut și din sufletul său de român. Este deci o poezie profund românească, născută din miturile fundamentale ale poporului nostru, cum este, de exemplu, mitul jetfei sau al sacrificului suprem în numele unui ideal înalt. Iar acesta nu poate fi altul decât cel închinat Patriei. Fiindcă numai acolo ,,Vine ziua aurindu-mi pâine. / Vine seara aromându-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul"! Numai acolo ,,Pe izvor cu val de bine / Doina crește, dor tot vine...". Patriotismul poetului nu este unul de paradă, ci uneori capătă chiar accente de tristețe: ,,De ce, o, Doamne / dăruit-ai / ochilor mei întristați / o Țară atât de frumoasă / și-ndureratului meu auz / un cântec atât de ales...". Chiar și ,,Casa văduvă și tristă /

De pe margine de Prut " poate deveni simbolul Basarabiei întregi, pentru că ,,Basarabia Română este ca un prunc cu inima în afara pieptului și inima ei trebuie pusă la loc, în pieptul ei care este limba română".Dragostea de patrie și de popor înseamnă, în același timp, și dragostea pentru limba română, fiindcă ,,Pentru ea la Putna clopot bate, / Pentru ea ni-i teamă de păcate, / Pentru ea e bolta mai albastră - / Pentru limba noastră". Ea, ,,limba noastră", este și limba mamei: ,,Pentru ea ninsori se cern din spații, / Pentru ea puternici sunt Carpații, / Pentru ea e caldă vatra poamei - / Pentru limba mamei". Și tot ,,limba noastră" este și limba țării: ,,Pentru ea noi văruim pereții, / Pentru ea mai sunt răniți poeții, / Pentru ea cresc florile visării - / Pentru limba țării". Iar această ,,limbă a țării" este Limba română! Limba unei singure Țări: România.

O viață întreagă a visat să trăiască într-o singură Românie: ,,Dacă visul unora a fost și este să ajungă în Cosmos, o viață întreagă am visat să trec Prutul, să-mi văd Țara". A visat clipa în care ,,toată obșta neamului nostru va serba izbândirea unui gând - ziua învierii naționale"(Oct. C.Tăslăuanu). A trăit bucuria trecerii Prutului, dar s-a stins cu marea durere de a nu fi trăit sărbătoarea aceea a ,,izbânzii unui gând pribeag încă"!

Nu pot să nu amintesc că cele două teme fundamentale din poetica lui Grigore Vieru: Patria și Mama sunt cele două pietre de temelie ale operei sale potice. Patria și Mama, devenite teme-simbol, străbat ca un fir roșu întreaga sa creație poetică, se regăsesc împreună în versurile aceleiași poezii: ,,Mamă, / Tu ești patria mea! (...) Palmele tale - / Arăturile noastre(...) Basmaua - / Steag, / Zvâgnind / Cu inima.../ Mamă, / Tu ești patria mea! " . Mama este și ființa miraculoasă, ce ar putea să meargă călcând ,,Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ". Mama simbol al înțelepciunii anilor ninși: ,,Creștetul tău - Vârful muntelui / Coperit de nea"; dar și Mama simbol al vieții, prin maternitate: ,,Hai, puiu, nani-na, / Că mama te-a legăna, / Că mama te-a legăna, / Pe obraji, pe geana ta..."

Dragoste de mamă?.. ,,Însemană neuitarea casei părintești, a locului în care te-ai întemeiat, permanență, limbă - totul(...) Mama este copilăria noastră îmbătrânită".

Grigore Vieru s-a apropiat de făptura mamei cu emoție și dragoste, fiindcă a simțit ,,Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească". Deasupra mesei, când stă cu mama, se coboară parcă și Dumnezeu: ,,Mama mea viața-ntreagă, / Stând la masă ea și eu, / Se așează între mine / Și-ntre unul Dumnezeu". De aceea a fost cuprins de tristețe și durere atunci când ea nu a mai era: ,,Nu mai e măicuța.../ Frunzele cobor / Singurei copiii / Nu mai pot de dor / Și-au purces să cate / Un zugrăvitor / Care să le-ntoarcă / Pe măicuța lor...".

Acum nu-l mai avem nici noi pe Grigore Vieru. A plecat și ne-a lăsat orfani. Au trecut opt ani de la tristul și neașteptatul moment din ianuarie 2009. Însă cu toate acestea îl simțim mereu alături de noi. Nu vom putea vorbi niciodată despre Grigore Vieru la trecut. Fiindcă, de fapt, el nu a murit, ci a trecut în veșnicie. Va trăi veșnic prin opera sa. Pecetea sa, pe care și-a pus-o pe limba română și pe poezia românească, nu va dispărea niciodată. Fiindcă titanii sunt nemuritori. Iar Grigore Vieru este unul dintre ei. Nu numai al Basarabiei, ci al României. Un Eminescu al timpului nostru.

Lasă un comentariu