Fiecare carte, credem, e şi simbol al Fântânii Blanduziei, fiind locul întineritor al ideilor şi cuvintelor; redefinindu-l pe om ca privitor în sus (anthropos în limba greacă înseamnă privitor în sus). Am scris o nouă carte cu această credinţă, întru' îmbunare şi mers drept printre hlamidele cuvintelor. Se numeşte Schituri transilvane. O carte de versuri, dar de fapt o carte a notelor de reporter, îmbrăcate în fiorul redescoperirii, iar şi iară, a sublimului dureros pe care Transilvania îl poartă în fiinţa sa.
Ca reporter, am străbătut tărâmurile transilvane în crucişşi curmeziş, înminunându-mă de luminişul lor sfânt, de „cuibul lor ceresc", de adânca lor istorie, demna lor vrere şi dreapta lor izbândă. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea! vine un glas din adâncuri.
Peste tot acolo unde înviau simboluri transilvane, aşezate, apoi, la masa cinstirii cu pâine şi vin, la reuniuni culturale, dezveliri de monumente, sfinţiri de biserici, evocări, lansări de carte, colocvii, festivaluri ale artelor, am lăsat câte o pagină de manuscris, ca semn de bineţe al reporterului ce transmitea evenimentul, îl cuprindea în reportaje, interviuri, comentarii; pagină ce exprima faptul că reporterul a fost martorul, purtătorul de emoţie, cel care arhivează publicistic înălţimile unor clipe, salvându-le din efemer, trecându-le în ceea ce am putea numi, dacă ne regăsim frumuseţea sufletească, eternul românesc.
Aşadar, ca reporter am transmis evenimente culturale ale Transilvaniei în întregul lor. Paginile de manuscris sau notele de reporter, cum le numesc, erau discrete mottouri sau discrete cuvinte de final, strângerea de mână, felul de a spune că evenimentul a trecut prin dealul şi câmpia sufletului. Paginile lăsate la soclul acelor clipe, notele de reporter cu murmur liric - căci clipele acelea aveau taina sărbătorilor - se aşează, acum, în trup de carte, trupului acestuia trebuind să i se simtă litera şi sufletul. Căci am purtat prin ani cea mai expresivă definiţie a reporterului: să-i dai minţii destinatarului o idee, iar sufletului său un sentiment. Faţă de prezentările ample, în detaliu, ale evenimentelor, notele de reporter, paginile de manuscris erau şoapte; şi rămân şoapte, dar având acea lumină vorbitoare pe care o au schiturile. De aceea, notelor de reporter răsfirate în atâtea locuri vorbitoare ale Transilvaniei, pagină cu pagină, poartă numele de Schituri transilvane. Unele dintre ele, lăsate într-un loc sau altul, la un eveniment sau altul, poate că s-au şi pierdut ori au fost uitate. Numai că cel care le-a semnat nu poate să nu le revadă, deodată, ca pe o năvală a bucuriei ce duce mai departe puterea şoaptei înspre a fi şi cântec.Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina, e un vers din „Rugăciunea" lui Octavian Goga.
Astfel, Bilbor, Frunzeni, Bistra Mureşului, Topliţa Română, Deda, Şerbeni, Oarba de Mureş, Sărmaşu, Ibăneşti, Agrieş-Târlişua, Pănade, Nicula, Recea, Subcetate de Mureş, Prislop, Zoreni, Lunca, Batoş, dar şi Lancrăm, Rohia, Blaj, Alba-Iulia, Târgu-Mureş, Sovata, Reghin sunt locuri numite cerul de sub cer sau schituri, fiindu-le cuprins umbletul în dedicaţii poetice. Când scriitorul simte cum Transilvania îşi înmulţeşte harul în sacră uimire, precum s-a înmulţit vinul la nunta sfântă, cuvintele pot fi ale repezilor ochiri, dar şi ale întârzierilor în grăuntele de mărgean din tihna schiturilor.
