Există o planetă, cea a poeziei, cea a unei sensibilităţi aparte. De pe planeta aceasta, poetul Valentin Marica ne poartă prin acele „Schituri transilvane", cu noi primăveri, redesenate liric, cu noi înfloriri, cu miei prin acel cadru nimbat „mereu lângă uscior de biserică", „cumpănă-cruce", potir de pâine", „petale transilvane, peste apa vie", „secunda cu coama ei argintie", când „firul de iarbă moare şi învie" peste „strigătul reînvierii", când „spicul e dulce, sudoarea amară", sub „ochii din frunze", sub „limbă şi gură de sfânt".
Dedicată, de poet, „locurilor, oamenilor, evenimentelor, prin care Transilvania îşi înmulţeşte necontenit harul, în sacra uimire, precum s-a înmulţit vinul la nunta sfântă", poezia lui Valentin Marica se află sub „petala strigării", unde totul e împodobit cu har, cu „frunze de laur", cu acel sentiment iradiant al zborului liric, în acel „loc de muncă al cuvintelor", cum cândva spunea blândul Nichita Stănescu: „Ninge peste urme sfinte, / Veste albă să alinte, / Ninge pe creştet, pe umeri, în rai, / Ninge să vii, ninge să stai. / Ninge-n crucea zilei, ninge-n seară, / Ram dulce se face frunza amară. / Cărările îşi lasă obrajii-n potir. / Din veşnicie, Doamne, dă-mi un fir, / Să leg, şi ochi, şi buze, şi morminte, / Când ninge peste urme sfinte!" („Lancrăm, la statuia Poetului")
E aici o armonie a poeziei cu tot ce ne înconjoară, o armonie cu Universul. Simţi, într-adevăr, cum poezia trece cu „vertebre de aur", dincolo de lucruri, de cele atât de pământeşti şi trecătoare, acolo unde vedem ideile, uneori înşirate ca într-o alcătuire, zilnică parcă, reportericească. „Dacă te vei opri la literele acestea - scrie poetul Valentin Marica, în acele cuvinte „Către cititor" - înţelege-le ca pe nişte note de reporter, desigur afective şi îmbrăcate în fiorul redescoperirii, iar şi iar, a sublimului dureros pe care Transilvania îl poartă în fiinţa sa (…) De aceea, notele de reporter răsfirate în atâtea locuri vorbitoare ale Transilvaniei, pagină cu pagină, poartă numele de „Schituri transilvane". Poetul le vede „ca pe o năvalnică bucurie", un sublim dureros, ce duc mai departe „puterea şoaptei înspre a fi şi cântec", dar şi trăiri afective, „îmbrăcate în fiorul redescoperirii".
Invocând liric Lancrămul, Alba Iulia, Bilborul, Reghinul, Rohia, Frunzenii, Sovata, Bistra Mureşului, Sânmihaiul de Câmpie (din Bistriţa-Năsăud), Deda, Şerbeniul, Târgu-Mureşul, Oarba de Mureş, Bârsana, Sărmaşul, Topliţa Română, Batoşul, Ibăneştii, Zoreniul (locul obârşiilor poetului), Agrişul-Târlişuei, Blajul, Pănadele, Nicula, Subcetatea de Mureş, mănăstirile Recea, Râmeţ şi Prislop, în Valentin Marica vedem pe unul dintre acei poeţi care, - cum spunea marele actor Vladimir Vâsoţki de la Teatrul „Taganka" din Moscova, - „merg cu călcâiele pe lama ascuţită a cuţitului" existenţei zilnice, existenţă tot mai ostilă, tot mai potrivnică lirismului, într-o învolburare fără sfârşit.
Purtându-ne prin acele teritorii secrete ale cuvântului, poetul Valentin Marica ne oferă parcă acel cântec al amintirii, o întoarcere pe căile poetice ale trecutului timp. O întoarcere la izvoare, la acel unic loc care ne dă lumii pe fiecare: „Jucându-se, un înger a aruncat o stea. / Deodată, steaua a făcut petale; / Să ai mireasmă şi limbă de clopot, / Sat mic, cât e un deal şi o vale. // Pe chipul tău de cruce, rând pe rând, /Adună-se salcâmi, cu oglinzi de flori. / Prin ele să ai vuiet, ploi pe creştet, / Să ştii cum să rabzi şi cum să mori. // Să ai seminţe în bulgării pumnilor, / Când osia carului iese din hău! // Sat mic cât e un deal şi-o vale, / Dar cât e câmpia lui Dumnezeu". (Zoreni, judeţul Bistriţa-Năsăud, satul natal la dezvelirea Monumentului Ţăranului Român").
Socot că fiecare poezie a lui Valentin Marica din „Schituri transilvane" este un cântec al amintirii, venind din adâncurile vibratoare ale sufletului, un zbor mereu sub acea „aripă sub cămaşa harului dumnezeiesc", acel neliniştit sentiment al freamătului în peisajele sufletului: „În biserica statuii lui Iancu / Murmură zori din tulnic de apă. / Strânsă sub straie, boaba durerii / Mă-ntreabă: calul cine-l adapă? //…// Saltă sumanul, trufia se pierde / Se umplu ciubare în tinda Abrudului / Să-i ţină de sete alesului din codri / Să-i ude urmele, lui şi calului. // Tânguie clopot, vecernie-n şoaptă, / Bate şi limba din clopotul frâului, / Lumânări se-nclină, învelind o zare, / Înmuind prundişul şi coaja tainului. // Pe creştet de munte mâna e torţă. / Şaua calului e scânteie şi şuier, / Spade se fac casele, brâuri de iarbă, / Peste cel răstignit în molcom de fluier" (Târgu-Mureş, la Statuia lui Avram Iancu"). „Au înviat salcâmii şi iarba-i de coasă. / Vin cei plecaţi, iarăşi, acasă. // Din miezul focului, din umbră de spadă, / Vin să-i vedem, vin să ne vadă. // Au mâinile cruci, aşa cum au plecat. / Oare cine le bate coasa în sat. // Să facă dealul brazdă, şi brazda s-o pună / În scârţâitul carului, sub geană de lună. // Învie şi grâul, iarba-i de coasă. / Vin ce-i plecaţi, iarăşi, acasă". („Oarba de Mureş, la Monumentele Eroilor").
Parcurgem acea împărăţie de cuvinte a poetului Valentin Marica din „Schituri transilvane", (carte apărută la Editura „Cezara Codruţa Marica"), cu senzaţia trecerii pe sub un cireş înflorit, la început de nouă primăvară, cu acea frumuseţe a fluturilor eterni zburând, cu atâta graţie poetică plecând din supravieţuirea ideii, pe deasupra acestor cetăţi, cu naturaleţe şi dezinvoltură lirică, prin acest „timp vitreg al lumii pustiite". Prin obişnuitele, doritele golfuri ale dimineţilor, lirismul lui Valentin Marica, sincronizat cu sine, ne aduce liniştea dorită a trăirilor zilnice, prin acel specific verb al poetului plin cu polenul dăruirii, o lume poetică în litere de aur, de înaltă ţinută intelectuală şi de o bogată, în toate, greutate lirică. Felicitări!
