Știm că România este în prezent o republică semiprezidențială și că, sub acest aspect, autorii actualei Constituții a României au preluat modelul francez. După părerea mea a fost o alegere complet nefericită. Acest model generează foarte multă instabilitate politică, inclusiv într-o țară ca Franța (vezi în acest sens Arend Lijphart, Modele ale democrației, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 123-124). Știm că și în România postceaușistă instabilitatea politică a fost o trăsătură, aș zice, aproape permanentă. Amintiți-vă de relațiile tensionate dintre Iliescu și Petre Roman sau dintre Iliescu și Năstase în al doilea mandat al lui Iliescu, dintre Băsescu și Tăriceanu sau Băsescu și Ponta și, mai recent, dintre Iohannis și Dragnea. Câtă energie risipită aiurea, și nu doar de către cei mai importanți oameni în stat, ci și de către cetățenii simpli! Ca să nu mai vorbim de faptul că atunci când președintele nu are de partea lui majoritatea parlamentară România devine, pentru perioada respectivă, la fel ca Franța, o republică pur parlamentară. În Statele Unite ale Americii președintele, iar în Marea Britanie primul-ministru se ocupă practic de absolut toate problemele care la noi cad în sarcina a doi oameni politici: președintele și primul-ministru. De ce trebuie să ducă românii în spinare doi oameni politici în loc de unul singur? Sunt românii mai bogați decât americanii sau decât englezii? Este România condusă mai bine decât Statele Unite ale Americii sau decât Marea Britanie?
O prevedere cel puțin la fel de nefericită a Constituției noastre este și cea referitoare la investitură (Art. 103, alineatul 1) care dă posibilitatea președintelui României să desemneze pentru funcția de prim-ministru pe cine dorește atunci când, în urma alegerilor, niciun partid politic nu a obținut majoritatea absolută în Parlament. Președintele Băsescu s-a folosit de această prevedere generând, așa cum știm, nu doar multă tensiune politică, dar și destule migrări de la un partid la altul. Această prevedere constituțională îmi amintește de sistemul de succesiune la tronul țărilor române în perioada feudală care permitea ca succesiunea să nu se facă automat de la defunctul domn la fiul său mai mare (precum în Anglia sau Franța), ci ca boierii să poată alege dintre toți fiii defunctului domn. Neagu Djuvara susține că acest sistem de succesiune „a fost cea mai nefericită dintre instituțiile noastre medievale" (Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Humanitas, 2010, p. 68). Într-adevăr, dacă vrei să provoci nemulțumiri, discuții nesfârșite, certuri sau tulburări atunci dă posibilitatea unui om sau unui mic grup de indivizi să decidă cine va ocupa pentru un timp una dintre cele mai importante funcții în stat.
Știm că în anumite țări președintele este ales de către parlament și că el are un rol pur decorativ, precum regina Marii Britanii. Într-adevăr, decât o republică semiprezidențială, cum este a noastră, mai bine una parlamentară cu un președinte cu rol pur decorativ; cel puțin românii ar înțelege mai ușor cine conduce cu adevărat România și, deci, cine poartă întreaga răspundere pentru modul cum este guvernată țara. În plus, ei ar scăpa, cred, de circul aproape continuu pe care ni-l oferă cei doi. Totuși eu nu văd de ce am avea neapărat nevoie de decor în activitatea politică. În opinia mea, activitatea politică ar trebui să devină pe zi ce trece mai puțin fastă și tot mai aplecată spre concret, spre simplitate și pragmatism. Nu optez, însă, nici pentru o republică prezidențială de tip american întrucât aceasta generează între partide sau între parlament și guvern, un raport prea competitiv, un raport concurențial sau chiar adversativ, așa cum se menționează și în literatura de specialitate (vezi, spre exemplu, Arend Lijphart, Op. cit. p. 37). Nu cred că ar fi în folosul țării noastre să fie acutizate și pe această cale conflictele dintre români întrucât sunt ei destul de conflictuali; din punctul meu de vedere, chiar exagerat de conflictuali! Cred, mai degrabă, că ar fi în interesul românilor ca aceste conflicte dintre ei să dispară pur și simplu sau, cel puțin, să fie cât de cât atenuate. „Căci de vrajba dintre noi am fost învinși, nu de alții" - zice Platon (Op.cit.p.307).
(va urma)
