Şcoală, şcoală…, vrem reforme!

Constat după aproape 28 de ani de la „ieşirea din utopie" (decembrie `89), că învăţământul românesc nu este capabil să se reformeze cu adevărat, să intre în era digitală, în era telecomunicaţiilor, în era sintezelor pragmatice, în era informaţiilor cu aplicabilitate etc. Mimăm reforme, mimăm adaptarea la nou, mimăm performanţe, mimăm cunoştiinţe şi deprinderi însuşite de către elevi etc. Este foarte multă paradă şi festivism, pentru a masca prea multele carenţe ale unui învăţământ închistat încă foarte mult în trecut. În pofida tuturor promisiunilor, acesta continuă să fie unul informativ şi mai puţin formativ, elevii primind de multe ori cu „tolcerul" diverse informaţii, unele greu de ţinut minte, fără să li se spună la ce vor folosi (la ce folosesc) în lumea reală. În aceste condiţii falia este evidentă, lipsind corelarea informaţiilor cu concreteţea înconjurului. De aceea şi însuşirea lor este una problematică. Cel mai concludent exemplu este matematica de liceu unde, în majoritatea cazurilor, nu li se spune elevilor la ce pot să folosească integralele, logaritmii, matricele etc. în viaţa reală! În fapt, cunoştiinţele elevilor sunt, de multe ori, minime şi necorelate cu realitatea obiectivă. Programele sunt, în general, stufoase, greoaie, neconcludente, iar uneori depăşite. Memorarea, ca principalul mijloc de reţinere al informaţiilor, face ca elevii să nu fie capabili de judecăţi individuale, de a trage singuri concluzii, punând cap la cap anumite date avute. Gândirea lor nu are elasticitatea (fiindcă nu sunt deprinderi în acest sens) de a avea păreri, de a avea puncte de vedere proprii etc. Nici nu se stimulează acest lucru. Se apreciază mai mult redarea „papagaliceşte" a ceea ce s-a predat. De aceea şi interesul scăzut al elevilor pentru şcoală, ei fiind nevoiţi să ia, fără judecată, concluziile şi părerile altora, gata „mestecate". Elevii nu mai citesc ca altădată şi aceasta se vede în vocabularul sărac şi incapabilitatea celor mai mulţi de a vorbi coerent pe un subiect. Ca să nu mai spun că formarea caracterelor, care ar trebui să fie o prioritate, lipseşte aproape cu desăvârşire, neexistând o conduită şi o etică ce să fie o aspiraţie şi să inspire, după care să se ghideze toată lumea cu intransigenţă. Dreptatea este împărţită de multe ori subiectiv, pe criterii care nu ţin de adevăr. De fapt nici nu se vorbeşte de dreptate şi adevăr. Bunul-simţ şi educaţia în acest spirit sunt, de cele mai multe ori, subiecte de subînţeleasă şaradă. Toate acestea sunt acoperite cu maldăre de hârtii justificative, cu maldăre de rapoarte cu jumătăţi de adevăr sau adevăruri supradimensionate, într-o înţelegere tacită a mai tuturor palierelor din „lanţul slăbiciunilor": profesori, directori, inspectori, directori în minister, miniştri secretari de stat, ministru. Desigur, nu toţi, dar suficienţi ca sistemului să i se pună, corect, anatema unui loc departe de a-şi onora statutul! Suntem tot la nivelul cretei şi al tablei, a manualelor tipărite pe hârtie (atunci când sunt), a ghiozdanelor grele, a orelor plictisitoare, cu acelaşi material didactic învechit şi neatractiv. Desigur, sunt şi excepţii, cu şcoli dotate, cât de cât, mai ales în marile oraşe, şi cu profesori care îşi ştiu cu adevărat menirea! Unele şcoli sunt chiar la nivel european. Acest lucru nu face decât să arate discrepanţa existentă în învăţământul românesc, între diferitele şcoli de la oraşe. De sate să nu mai vorbesc, şcolile din acestea fiind ultimele pe listele de priorităţi, în ceea ce priveşte aducerea lor la standarde europene.

Persistă, în general, aceleaşi metode arhaice de predare-învăţare. De fapt, mijloacele de învăţământ generează, de cele mai multe ori, şi metodele folosite! La mijloace vechi, metode vechi! Cel mai rău stau liceele industriale, liceele tehnologice şi şcolile profesionale, unde elevii trebuie să aibă şi deprinderi şi abilităţi practice. Dar pe ce şi cu ce? Se scrie, se scrie şi iar se scrie, din păcate, inclusiv la orele de aplicaţii practice, şi aceasta din cauza foarte slabei dotări a majorităţii şcolilor, a neadaptării atelierelor şi cabinetelor tehnice la nivelul secolului 21!!, a lipsei maşinilor, utilajelor moderne şi a aparatelor funcţionabile, a lipsei materiilor prime şi materialelor de lucru, a lipsei consumabilelor, acolo unde este cazul. A lipsei situaţiilor în care să se reproducă la mod concret lucrul din fabrici, ateliere, din alte tipuri de S.R.L.-uri. Legătura cu micile fabrici şi ateliere private, chiar dacă există pe hârtie, în practică este deficitară, părţile (mai ales partea privată) dorind prea puţin să se implice real, preferând „coabitarea" fără să se deranjeze prea mult. Etc.

Respectul pentru profesori este unul destul de scăzut şi aceasta şi datorită statutului său social, insuficient respectat de societate, inclusiv prin remuneraţie. Mass-media are şi ea o vină în răsturnarea scării de valori din societate, maximizând situaţiile negative şi minimalizând sau ignorând pe cele pozitive. Şi asta inclusiv în învăţământ. Câştigul facil este mult mai mult popularizat decât munca şi preocupările cinstite. Sunt multe de discutat despre libertatea prost înţeleasă, atât de către unii elevi, cât şi de unii profesori, care cred că nu au decât drepturi, nu şi datorii. Regulamentele şcolare sunt mult prea permisive şi, de cele mai multe ori, eludate şi neaplicabile în litera legii. Se tolerează excesiv indisciplima elevilor, în numele libertăţii câştigate şi prost înţelese. Unii părinţi cred că, în noile condiţii, ei nu mai au sarcini în educaţia odraslelor lor, lăsând totul în seama şcolii. Implicara politicului (şi, implicit, a politicienilor) în învăţământ, în pofida interzicerii prin lege, este reală şi de multe ori păguboasă, prin lipsa unei gândiri pe termen lung, prin lipsa unei fluenţe în decizii, în hotărâri, în investiţii etc. Primăriile, sub oblăduirea cărora sunt şcolile, se mişcă greu. Se promite mult şi se face puţin. Se tergiversează, se mai duce cu zăhărelul, se mai şi minte electoral etc. Încă mai există prin aceste instituţii mentalitatea că învăţământul este doar „mâncătoare de bani" şi nu o investiţie în viitor!

P.S. În condiţiile în care elevii nu mai prea citesc, vizualul trebuie să aibă, compensatoriu, o pondere mai mare în ceea ce înseamnă educaţia elevilor. Dar pentru acesta îţi trebuie o dotate corespunzătoare, care, în cele mai multe cazuri, lipseşte. Unde sunt calculatoarele din fiecare clasă, inclusiv cu legarea lor la Internet? Unde sunt retroproiectoarele din fiecare clasă, cu posibilitatea ca profesorul să proiecteze pe ecran diverse materiale, realizate de ei sau luate de pe Internet, sau lecţii specifice realizate de către specialiştii din Ministerul Învăţământului? Unde sunt tabletele, care să înlocuiască cărţile şi ghiozdanele grele? Unde sunt dotările cabinetelor şi atelierelor, mai ales la şcolile tehnice? Etc. Elevii sunt toată ziua „pe" telefonul mobil, dar cei care se ocupă de destinele învăţământului românesc nu sunt în stare să vadă acest lucru şi, prin programe adecvate şi bine gândite, să integreze chiar şi telefonul mobil în cadrul mijloacelor de învăţământ! Este doar o idee, dar privind realist şi pragmatic se pot găsi şi altele! Dar cine să le gândească şi, mai ales, cine să le implementeze? Pentru asta îţi trebuie viziune şi curaj! Desigur, şi bani! Dar bani se pare că mai sunt. Problema este cum se cheltuiesc: cu cap sau fără cap!!

 

Lasă un comentariu